Klein reloaded

Mihai Ignat

 

  

 

 

Klein reloaded

2014, editura Charmides

 

 

 

  

 

 

                        II

 

Rază de soare. Nu pe piele, căci

e numele ei de alint. Vertebră a lumii,

deşi blondă extaziată şi fără sosiri

din ţări exotice.

Strungăreaţa vestalei versus visul

din lift. Ruj galben – pe buze, dar

nu obligatoriu.

Colajele înclină balanţa, strigă horoscopistul

şi pata de ulei suge şi ea lumina şi

cioplim doar în vacanţe.

Femeia cu vestă roşie imită moşul cu burtă

în costum, eşti gata să joci. Sîntem,

nu toţi.

Ar fi impropriu, mai ales dacă-i dai peste

mînă. Ursul din staţia de metrou

molfăie sandvişul lui Klein.

Cedează trecerea – zice acelaşi incorigibil,

votca întrece vinul.

Mesteacănul: alb  pe alb.

 

 

 

 

 

 

 

                        III

 

Adoarme acolo, pe creasta

zgomotului de fond. Pe evanescenţa

în floare – mucegai repetitiv, moaşe

pe marginea drumului făcînd autostopul,

coarda care face „si”, lumea-ntreagă,

ce mai!

Că vin steagurile, moacă! Şi lampioanele

nu se înalţă, astfel că focul rămîne

pe pămînt.

Toate astea percepute ca şi cum

ai sta în faţa oglinzii, cu mîinile

la spate.

Pe terenul viran, o nouă experienţă personală,

ceea ce dovedeşte că dialectica îşi găseşte

exemplificarea şi-n zona în care

iarba creşte de capul ei. Sau mai ales

acolo?

Un final deschis cere o continuare –

ori o durere încuiată-n cap.

Cel puţin pentru o vreme.

 

 

 

 

                       

                       

 

                        VI

 

Pentru „mizantrop” acum avem „hater” –

cu o nuanţă mai intens, ca şi cum

negrul ar deveni şi mai negru.

De ce dai de pe ce-mi place mie pe ce-ţi

place ţie? Asta sau

un costum mulat pentru cel puţin două

simţuri – vă las să ghiciţi care.

Să fiţi trişti – nu, n-am greşit urarea,

trebuie doar s-o citiţi din perspectiva mea,

ceea ce, recunosc, e imposibil. Cu mine eşti

complet, mi-ai transmis printr-un cîntec

făcut vizibil pe jdemii de ecrane – totuşi, pot

merge înainte, coaja încă mai pluteşte bucăţi

pe podeaua acelui prezent pe care ridicolul

şi-a aruncat seminţele în van şi viclenia

devine mister.

Five o'clock pentru începători. Ştiri

crude pentru paranoicii de serviciu. Şi

coapse.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                                                                                               

                       

                        XXI

 

Obligat să stea nemişcat, stîlp,

cînd muzica ţine loc de aer.

Ce senzaţie să ştii că secolele de

respingere lucrau acum prin mîinile

care-i cotrobăiau carnea.

Obligat noapte de noapte, condus de

şuvoiul obligaţiilor sau de melancolice

coroziuni.

Fetiţele numite de el „găluşte” jucîndu-se

pe covor, cînd moartea tocmai vieţuia

printre bibelouri.

Elefantul de alabastru respectînd regula

trompei ridicate. Astfel şi numai astfel

norocul fiind posibil, deşi nu

obligatoriu concretizat.

„Sarea vesteşte setea”, gîndeşte preţios

deja arhivatul Klein. Pe schema oaselor

se depune atunci carnea, cu memoria

drept moţ.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                                               

 

                        XXIX

 

Rupe ritmul, rupe ritmul! Rupe

ritmul cu tot ce-a pus deoparte şi

nu le poate arăta nici măcar tipelor

cu exoschelet.

Îţi construieşti o atitudine eroică,

treptat şi în orice împrejuare şi

chiar cînd îţi vine de fapt

să verşi.

Ea nu era un labirint, ci o linie

dreaptă, misterul nu-i putea atinge

pielea şi toţi îi plîngeau

în braţe.

Ai dreptul să spargi tot. Ai dreptul

să nu păstrezi nimic. Ai dreptul să

crezi că ochiul e calea regală

a infidelităţii. Dar ţine minte:

nici o garanţie. Doar leagănul care

urcă la cer, puştiul care scapă îngheţata

şi, undeva, ca o risipire, chiţăitul

micilor dorinţe.

 

 

 

 

 

  • Hits: 2163