kleinpoeme
Simţindu-i dogoarea
Mă întrebam
simţindu-i dogoarea
pe faţă
dacă zîmbetul ei
îmi aparţine
sau e trimis
la dracu
peste umărul meu.
Şi-mi spuneam:
şi din urechea ta
va ronţăi
cineva.
Ce aud şi ce strivesc
Tîmpitu’ ăla ‘ce
că urcă-n trenu’ vieţii
şi nu mai coboară de-acolo
nici mort
mama în mijlocul
ţării
drege maioneza tăiată
secolu’ ăsta n-a-nceput bine
n-a-nceput bine, ascultă la mine,
‘ce tîmpitu’,
vocea nevesti-si
e un gîndac.
Efecte uşoare
O pipăie
ca pe-o monedă
ascunsă-n buzunar
pe incisivii ei de iepure
o pată de ciocolată
mîna întîlneşte
piciorul
umflat ca mareea
renunţă
la efecte uşoare cum ar fi
păpuşile aruncate-n aer
cu degetul pudrat
poţi albi orizontul
mirosul putoarea damful duhoarea
smreduirea împuţiciunea
nu.
Călătorie insinuantă
Totul a decurs normal
pînă cînd a trecut
la predici insinuante
m-a trădat
cînd îmi era lumea
mai dragă, între
fotografia stîlpului
de înaltă tensiune şi aceea
a coloniei de ciuperci
de pe trunchiul doborît
în verde-cenuşiu
n-a mai avut rost
să-mi ţin ideile acasă
am ridicat tonul
am făcut ceva pe bunul lui
simţ, pe vocea lui mieroasă
călătoria aia era
în fond
un accelerat străbătînd
privirea placidă
a douăzeci şi una de oi
dintr-o turmă
de şaizeci şi trei.
Verde, rubin, muşte
Maşina aia crea cea mai bună
ceaţă, zice,
ştii, s-ar putea ca pe Lună
să nu fi ajuns nimeni, zice
în gîndul tău
femeia în rochie verde
sărută rubinul
difuzorul
bagă ritmuri în tine
mirosul de ciorapi purtaţi
îţi taie calea
către frumuseţea ei
tot aici douăj’de ani
mai devreme
pliciuiai muşte
solul, mişcările, celebrele
cuvinte “un pas mic
pentru un om…” doar
într-o afurisită de cutie.
Servicii obligatorii
Asociaţia Împotriva Criminalităţii
vine în sprijinul populaţiei
oferind următoarele servicii:
xerox 2000 lei/pagina
dactilografiere 15000 lei/pagina
pe grilajul geamului
un fular înnodat
cei care poartă ochelari
se vor fotografia
OBLIGATORIU
cu
un muşchi zvîcnindu-i
pe faţă.
A privi pătrăţele negre
Cu vocea prelungind
înserarea pînă în buza
paharului cu lapte.
Dîndu-mi putere.
Să te roteşti
ca rufele în maşina
de spălat
fiindcă bucuria se plăteşte
şi ea cumva (pînă atunci
dîndu-i tîrcoale
de atîtea ori încît ai fi zis
că e o femeie
cu axilele rase).
Să îl priveşti
pe taximetristul galben
cu pătrăţele negre
şi să ştii că are
patruzeci şi şapte de ani
şi opt zile
de trăit.
Automobilul mormăind
“spală-mă”.
După coji, în miezul zilei
Părea să nu dorească întîlnirea
aşa că printre mese
n-a căutat decît pentru
a le părăsi ca pe nişte
nave cu pînze pătate.
Terasa în plină umbră,
explodînd în jurul unei rochii
mai vechi.
Evocînd bîzîitul neonului
defect.
Privirea săpînd
după coji
în miezul zilei.
Pur şi simplu cartonaşe
Ca o pată de căldură
pe care o vede numai
pielea ei arămie
ei, da, ţesătura
despre care se spune că-şi
schimbă culoarea cînd lumina
insistă ca un comis-voiajor:
mii de cartonaşe
suflate cu bronz rotite
după soare
o chestie mai simplă
decît arta de-a alege lucruri
dintr-un super-magazin
totuşi, de ce astru
îşi apără pielea ciuruită
acolo, în carcera de lemn,
bunicul
fetiţei Du?
Du rîzînd
Cînd era grăbit cifra cinci
o făcea atît de şerpuit
încît părea un S
şi n-a plîns cînd bondoaca
i-a lăsat numai 9 milimetri
din pletele de rocker
întîrziat
“tunsoare calibru 9” a spus
rîzînd Du şi poate chiar
era o armă
împotriva celor pe care nu
mai voia să-i salute
de lene
de plictiseală
şi s-a simţit gol-puşcă
o săptămînă întreagă
dar nici o femeie
n-a întors capul
după el.
În care unul dintre
În dimineaţa în care unul
dintre foştii mei „camarazi”
a murit
într-un accident de maşină
eu îmi lipeam fruntea
de pulpa femeii ascunse în
halatul meu de baie
(dintr-o mînecă, ştiam,
rosese o molie sau poate
doar apa)
în următoarea dimineaţă
silueta regelui Midas
a fost zărită în şase
locuri diferite
îl recunoşteau
după praful auriu
de pe degete
atunci mi-am dat seama
că n-am văzut n-am salutat
n-am lovit niciodată
un travestit.
Destin întunecat. Şi zăpadă
Cu un nume ca “Zăpadă”
nu îi venea să se prezinte
la nici un ghişeu
cheile coborînd în buzunarul
întunecat ca ebonita
frate-său constatînd stupefiat
că toate poemele care-i plăceau
se aflau pe paginile
impare. Nu îşi dorea
decît ca orice autobuz din oraş
să oprească la semnul său. Ca
taxiurile.
Precedat de ceea ce unii numesc
căinţă. Topit
după napolitane.
“Cică numai la sfîrşit
se numeşte destin”, se miră
cu vocea răguşită de dimineaţă.
După cum vorbeşte
pare scund.
Lumină intermitentă pe doamna de la 9
În vara în care mi-au apărut
pete pe scăfîrlie
soarele ardea atît de tare încît
lumina părea intermitentă
doamna de la nouă
şi-a lăsat pantoful
pe Drumul Naţional 15
în vara în care, pentru o clipă,
am crezut că pe piciorul meu stîng
coboară o omidă
şi nu era decît
o dîră de sudoare
secretosul de M. şi-a cumpărat
haina de piele
cu capse
şi sora lui a devenit conştientă
de propria sen…, senz…, mă rog,
înţelegeţi voi, se vedea din felul
cum se mişca
printre noi
picăturile mari din praful
trotuarului nu puteau fi decît
balele lui Apollo.
Te cunosc: întîi din auzite
Te cunosc:
întîi din auzite
apoi dintr-o carte
şi-n cele din urmă
ca pe o fiinţă vie
totul e în capul meu
noaptea trecută
mirosul cefei tale
plînsul contorsionat
al baronului Münchausen
limba de-un cot
a cîinelui din fotografia
soldatului necunoscut
respiri sincer.
Poezie de aruncat la coş
La capătul
răsuflării ei cuvintele
“emoţie neagră”
te poţi electrocuta
cu astfel de vorbe
am zis
o tîmpenie
mai bine
mă tăvălesc
pe opt
tăvi cu prăjituri de lămîie
pe care Du a răzuit
ciocolată
pentru sînii ei
bestiali
arunc oricînd
o poezie la coş.
Intime
Dacă nu eşti
agresiv te calcă-n picioare
motto-ul cîinelui meu
şi nu numai
pentru că şi eu am
picături în nas
şi eu am
componentele necesare
şi mai am cu mult
peste treizeci de ani şi încă
nu mă cunosc întru totul
frigiderul zumzăie
da, am picături
în nas ele mă cunosc
mai bine.
Frumuseţea încă merge pe jos
Rostul meu
e să nu fiu
sentimental
frumuseţea întoarce
brusc toate capetele
astfel încît vertebra cervicală
face poc!
Frumuseţea are
picioare lungi
şi doare
atunci cînd nu
i le poţi desface
frumuseţea încă
merge pe jos
dar curînd
va fi aspirată
de limuzine iahturi avioane supersonice
va rămîne cocoţată
pe tocuri oranj
fetiţa cu cap de porc
e
o păpuşă
un trucaj
vestea cea mare?
Ritmuri ascunse
Părul de iod
cu şuviţe
lipite
de obraz
chipul
e
un ritm
cenuşiul
care dă rod
cînd trenurile
ţi se sting în auz
trăsături
înseamnă
tăieturi.
Ea, ca un diamant
Ai fost vreodată
atît de bucuros încît
să te doară?
m-a întrebat ea
şi venele cîinelui au sclipit
şi cîntecul din mine
a fost sudoare
şi ea a zis: bucuria intensă
doare
şi ea a zis: îmi pare rău
că nu te pot iubi
decît într-un singur fel,
şi din setea mea
a ţîşnit imaginea
şi unghia putea tăia
ca un diamant,
dar n-am vrut să-mi întind
degetele.
Obraznici, dar nu în autobuzul 31
Toate femeile frumoase
urcă
în autobuzul 31
am putea fi, tu şi eu,
antieroi pentru o zi
toate peisajele sînt
zdrenţuite
am putea fi
melancolici
obraznici precum
piatra ponce.
Feliuţe roz
„Vorbeşte, vorbeşte!”
exclam
văzîndu-i culoarea
iar mi-a intrat la apă
cracul stîng al pantalonilor
„sau mi s-a scurtat
piciorul?”
da’ cîn’ repetă ceva,
ştiu c-o face
dacă mă uit la un singur
post TV ştiu cît e temperatura
afară,
dacă mă uit la al doilea
nu
m-au tăiat felii, feliuţe
sacadat
roz.
Ce îmi şopteşte ea
Frica
îmi pune mănuşi
el deschide gura
dar aud o femeie
să mă las
de pasiuni arzătoare
s-ar putea să fi reuşit
încet şi circular,
îmi şopteşte.
Ecouri în centrul oraşului
Că nu-i respect
necunoscuta abstracta
lui tinereţe
de octogenar
că nu am făcut
baie-n fîntîna arteziană
din centrul oraşului
deşi promisesem
că nu reuşesc
să mă-mbăt ca porcu’
nu e un joc
de cuvinte
e ceaiul negru
de fiecare dimineaţă
despre femeia aceea se spune
că trebuie să aibă
ecouri
în ea.
Venim şi noi şi nu o atingem
E-mbrăcată sau
dezbrăcată?
El fumează eu
nu
dar amîndoi ne-ntrebăm
trecutul întîi
există
apoi nu
şi dup-aceea venim noi
şi-l presupunem
noaptea se lasă deasupra
oraşului trece printre
firele de păr nu
contează culoarea
stăm amîndoi
pe-o bară,
tare-aş vrea planul
femeii aceleia
numai că ea nu-i
un oraş.
Nici tartrul, nici aluniţele
Sînt tînăr
pentru că n-au auzit
de mine
ei nu-mi cunosc
ficatul splina vezica
nu-mi ştiu
nici tartrul nici aluniţele
şi ceea ce topesc
cu limba e mai puternic
decît ceea ce ating şi
ceea ce ating
e mai puternic decît
ceea ce văd şi ceea ce văd
e mai puternic decît
ceea ce trebuie să-mi
imaginez
sub unghii n-am negru
ci verde.
Nu sînt maestrul pasiunii
Şi eu
am avut melo-emoţii şi
hiper-atitudini dar nici
un cîine nici o pisică şi
nici un copil ştiu sînt un
monstru nu-ţi trebuie pentru
asta nici bici nici cuţit
e suficient să-ţi păstrezi
sămînţa într-o veşnică
fecioară da eu cînd beau
apă beau apă cînd deschid
o uşă deschid o uşă da cei
care mi-au reproşat au dreptate
nu sînt un smintit sublim o
frază briliantă mesagerul secret
al interioarelor maestrul
pasiunii şi nici măcar
administratorul blocului, ci vene,
multe vene neîntrerupte
de nici o lamă.
Reprezentarea grafică a plictiselii
Zice ea
şi-mi arată reprezentarea
grafică a plictiselii: o
spînzurătoare două cuvinte
harakiri şi seppuku o roată
numită pizza unghiuri
formînd un „personaj fantastic”
un cerc emanînd raze
frînte sub care scrie
„maşină” şi-un fel de
flacără şi un drapel
pe care sînt imprimate bla bla
bla bla bla bla bla bla bla bla
ceva bolnav
se tîrăşte de-a lungul femeii
din vitrină ea clipeşte şi-mi
arată degetul mijlociu am
învăţat limba stăpînitorilor,
noua atitudine şi ştiu:
tu
eşti frumuseţea care te-nconjoară.
Savurînd dezechilibrul
25.000 de căzături pe zi
într-un singur stat – e drept,
federal şi-ntins ca parchetul –
informaţia asta e vitală sau
doar zgură?
– şi tot nu se învaţă minte
douăj’de mii şi încă cinci
de pe tocuri sau de pe tălpile
cele mai plate, tot atîtea
mersuri frînte
dac-ai putea să le vezi
pe toate
în serial
episod cu episod
dependent de nou
savurînd dezechilibrul
injectîndu-ţi
douăjcinci de mii de minore
dezastre
în retină.
Cuminte ca o rană
Nici picioarele prea lungi
nu-s bune
că ajungi prea tîrziu
la ţintă
visezi răni cuminţi
de arme fierbinţi
seduci
o şopîrlă.
Recviem pentru o faţă
Cînd vorbea ăla
mi se deforma faţa
într-o zi avea să mi se scurgă
într-o bună zi avea să fie
un ţiuit
„viaţa e pentru cei îndrăzneţi”
zicea altu’ (erou de roman),
aiurea,
viaţa e pentru toţi, inclusiv
tîmpiţii
pe tine te ştiu de undeva
şi nu dintr-o carte – acolo
au rămas
bărbatul cu şacali
omul cu şobolani
şi-acum intră şi cîntăreaţa
cu dogi
negri şi germani
mersul în patru labe
aduce musafiri,
spune mama.
Numele este atunci cînd
Nu e totul
în capul meu
limba e aia
cu care scobeşti
pete în lună
locuirea este atunci
cînd eu şi cu tine
spălăm vase
totuşi am nevoie
de nebunie
de un nume tocit
în toaleta sexului
opus
limba e aia
cu care descoperi
miezul nopţii.
Pielea nu uită nimic
Am contract cu mica realitate
ea îmi cere viteză
pe contrasens
urîţenia chipului ei – test
de virilitate
păcat de trupul cu picioare
care-ncep foarte devreme
şi se termină foarte tîrziu
poate asta-i „după fizica”
şi asta-i ceea ce te-nvaţă
că pielea nu uită nimic tocmai
de-aia are multe obstacole
de-nfruntat şi bandaje
pe bot ca să nu
latre.
Melc, pe verticală
Noroc, zice ridicînd paharul, că
sănătoşi erau şi cei de pe Titanic
se pare că zîmbetul anilor
2000 e diferit de zîmbetul
deceniului trecut
locuiesc fragil, corect
pe tîmplă se tîrăşte
un melc
pe verticală.
Retropoem
Dimineaţa aceasta: rufe la uscat
pe lancea lui Don Quijote: sub
genunchiul stîng am un fermoar:
de sare: o lacrimă se opreşte
pe buza rujată intens şi aşteaptă:
sărutul: roiuri de muşte
pe faţa care ascunde
un scop precis: pe lac, cercuri
stîrnite de piatra căzînd:
numără-i anii!
kleinpoeme
Ed. Aula, Braşov, 2004
- Hits: 1870