Klein
Mihai Ignat
Klein
1995, editura Timpul
Diferenţialismul
Nuanţe prinse în aerul rece mîinile uscate,
doar pielea întinsă pe metacarpiene şi falange
şi vinele urcînd la suprafaţă, pielea
aproape transparentă, lucioasă:
inert ca o păpuşă din cîrpe
opt luni într-un pat mirosind
a medicamente şi a urină;
aproape un truc acele gesturi care-l îngrijesc,
dacă n-ar fi ligheanul cu apa
din ce în ce mai murdară,
spuma.
Din unghiul acesta, obiecte aparent neutre
şi puţină mişcare.
Principiul capital spunea că trebuie să ştii
la ce să renunţi,
abia atunci m-am întrebat dacă pe acel drum
sînt căi de retragere.
Apoi nu s-a mai auzit nimic,
dar totuşi l-am aşteptat. Cu geaca pe umăr.
Marile tensiuni: zi de octombrie,
privire tîmpă,
incoerenţă în vorbire,
tremurul mîinii,
idei prea înalte, adică
portretul -istului.
Dar şi o palmă primită: reper instabil
pentru cercetaşii biografiei mele,
eram urletul şuieratul curentul de aer
care precede, eram viteza
adică un fel de spaţiu
într-un fel de timp. Aşa încep să-mi uit rudele
îndepărtate, azi
o mînă, mîine un picior, apoi -
- puful de sub buza de jos.
„ismul nu s-a născut. El există“ - aceste
cuvinte nu-mi aparţin, totuşi le trimit
şi iată ploaia depunîndu-şi icrele pe umerii
mei, pe vremea Istoriei Celor Trei.
Acum scormonesc în măruntaiele jocului,
acum e nevoie acum
de instrucţiuni pentru
spaţiul de mişcare erotică.
Undeva, pe aici, trebuie să fie linişte.
Obosit, din nou în sală, după recenta
dezinvoltură
a trecerii prin mulţime,
atunci bucurîndu-mă la gîndul că tu acolo,
dar totuşi cu mine.
După cum vezi, începutul nu ne aparţine, însă
are un luciu metalic: aşa se întîmpla
şi în anul acela,
Vam, BeTe şi cu mine pe blocul cu opt
etaje, lîngă casa liftului,
fără a şti că acestea şi apoi altele
vor fi
trena: el ascultînd respiraţia,
în pat, cu capul în mîini, de ce nu dormi?
în şapte ani corpul uman îşi schimbă toate
celulele,
pentru că asta poate s-o facă
tot prostul.
-ismul înseamnă a fi la capătul drumului,
cuvintele tale,
te-ai întors încet, cu indexul mîinii drepte
ridicat, ai spus ceva şi clipa aceea
nu se numea panică,
- nu te auzeam, nici măcar nu
încercam să te aud, voiam doar să privesc
chipul, nici asta nu era cu putinţă,
rămîneau ochii.
Tu chiar pleci,
uimirea în urmă, ca şi vocea.
Îşi clătina somnul pe picioare în mijlocul
încăperii.
O mînă ucigaşă a spart chiuveta.
Scuipă romantic, apoi discret,
era tînăr şi neguţător de nume false,
lumina becului îl pocni din dreapta,
stînga o avea liberă, fără prejudecăţi.
O lumină difuză în cerul gurii.
Fluiera în surdină şi poate doar el ştia că
Romeo şi Julieta
au murit fericiţi pînă la adînci
bătrîneţi.
„Axiomele lui Ginsberg:
- Nu se poate cîştiga.
- Nu se poate obţine remiza.
- Nu se poate întrerupe cursul evenimentelor.
- Nu se poate abandona jocul.“
A renunţat la incantaţii, la ceaiul negru,
la sfîrcul de ciocolată, a mîngîiat.
Timp ca să vociferezi.
De atîta privit amurgul a devenit concret,
poate fi pipăit, amuşinat, mursecat.
Somn somn somn vis somn sunetul strident
al soneriei ceasului undeva
în somn zbîrnîitul buimac
în coate lumină şi contururi
somnul supt în urmă ca aerul
retrăgîndu-se din ecluză pe cînd apa năvăleşte
urcă e deasupra capului şi vocea răguşită
iritată de zgomotul strident:
„Intră!“
Stress nouă sau Urmărirea victimei continuă, rumoare în sală
Singurătatea începe după-amiaza.
Cină medievală şi nu prea departe de locurile
cunoscute.
Trecut prin ochiurile plasei de sîrmă,
cîntecul meu care nu-i al unui minnesanger.
Şi moartea prin napalm: ceva care nu mai trebuie
presupus ori dedus prin calcule şi nu
o moarte civilă - asta, în faţa ecranului,
tocmai cînd îi spuneam că eu, în situaţia lui,
aş renunţa aş smulge din rădăcină, iar el:
de la un anumit punct nu mai există întoarcere.
Ca şi cum sentimentul Woodstok ar avea vreo
putere
în această împrejurare.
Simţi în glasul meu durerea, nu?
Ca şi cum n-aş şti că moartea prin napalm
devine o secvenţă de tradiţie.
Omagiu creierului catodic
Ca un nor coborît prea jos şi eşuat în chiuvetă,
spuma
abundentă şi scînteietoare.
Da, întîi am fost
inhibat, apoi a crescut invidia. Da, colonele
Redl, ca un aisberg poros, irizat, privit din
înălţime, topindu-se foarte repede.
Tot drumul am privit lung-metrajul
proiectat pe chipul vecinului de vizavi. În
plină adolescenţă tăioasă.
Şi să mergem acolo unde Merlin zîmbeşte.
Să-ntunec soarele pentru furnicile roşii.
Iar ploaia bătea englezeşte în geamul
compartimentului.
BeTe găsit o femeie în paharul de Martini stop
absintul curge pe bărbia lui Hem în Closerie
des Lilas,
Vam întors pe partea cealaltă stop Miai
comportist stop.
Ca atunci cînd eşti ţînc şi pînă la
capătul străzii sînt la un loc unchiul Enache
şi Munţii Stîncoşi şi Cele Şaptesprezece Mii
de Bilioane de Catralioane de Lumi Posibile şi
tu crescînd holul scării se micşorează,
bordurile se topesc, străzile intră la apă
şi tu crescînd îi spui că genunchii îi miros
a cafea cu lapte,
voi fi un slujitor al lucirilor
plasticate ale telecomenzii, voi urca zidul şi
mă veţi numi cowboy-ul de la miezul nopţii
născut asasin din floarea de lotus din imagine
pură
în metrou am aflat marile saga, am urmat linia
de fier, apoi am luat MTV-ul pînă-n ţările
dogoritoare
şi apăsînd pe butoane autoportretul mi-a
crescut, s-a-mplinit
precum celulita pe şolduri
şi claxoanele au fost toate deodată acolo,
am urmat cursurile la zi şi-am urcat în
troleibuzul 31 şi într-o noapte chiar şi
într-un taxi condus
pe tăcute
ştiu că nu sînt original, însă nu
uitaţi că la telefon vorbeşte
nu numai Frank.
Da, nimfetă Alice, sînt o carte de joc
dusă în dreptul buzelor rujate discret. Da,
tipul le-a spus că e trimis de directorul
Cehov şi uşa de sticlă s-a deschis.
O spumoasă conversaţie şi
rîsul ei ca o bijuterie,
cu totul un schimb demenţial de priviri şi
din nou
am auzit gîfîitul hidraulic, am prins în
ultima clipă vagonul albastru-cenuşiu-înnorat,
fundal potrivit pentru mîna boţită
ca şi cum ar fi fost o mînă
vidată pentru utilizări mai tîrzii,
escalatoare şi un bărbat perfect matur
m-au condus la staţia terminus şi-apoi cu
tramvaiul numit
dorinţă am ajuns la treptele din faţa
Magazinului Universal
şi-acolo am privit.
Şi să mergem acolo unde Merlin zîmbeşte.
Vei cuceri anii rînd pe rînd
Cu ochii crăpaţi de galbenul gata-gata
să devină lichid - se lasă atins: degetele
sclipind sub ţesătura electrizată.
Un bărbat înalt şi străveziu. Uşa
turnantă s-a oprit, femeia a făcut un pas,
pe chipul lui, chipul ei, ca-ntr-o oglindă.
A desprins pantoful cu toc
subţire şi, fără să ridice ochii, a aşteptat
ca ea să pună piciorul înapoi, ţinînd mîna
stîngă foarte aproape de gleznă,
aproape atingînd-o.
Vei cucerii anii rînd pe rînd,
oasele ţi se vor topi, pielea
va fi translucidă.
Scînteia dintîi fiind suficientă pentru a
aprinde vocile şi celelalte sunete şi tot aşa,
recunoscîndu-i doar după cuvintele pîlpîind
în urechi zile de-a rîndul, dar cum să legi
glasul
putrefact
de faţa cu linii prelungite
spre colţul răcoros al încăperii?
A făcut celălalt pas, reflexele
străzii i-au împîclit conturul.
- Hits: 2950