Klein

 

Mihai Ignat

 

 

 

 

Klein

1995, editura Timpul

 

 

 

 

Diferenţialismul

 

Nuanţe prinse în aerul rece mîinile uscate,

doar pielea întinsă pe metacarpiene şi falange

şi vinele urcînd la suprafaţă, pielea

aproape transparentă, lucioasă:

            inert ca o păpuşă din cîrpe

            opt luni într-un pat mirosind

            a medicamente şi a urină;

aproape un truc acele gesturi care-l îngrijesc,

            dacă n-ar fi ligheanul cu apa

                        din ce în ce mai murdară,

     spuma.

Din unghiul acesta, obiecte aparent neutre

şi puţină mişcare.

Principiul capital spunea că trebuie să ştii

la ce să renunţi,

abia atunci m-am întrebat dacă pe acel drum

sînt căi de retragere.

               Apoi nu s-a mai auzit nimic,

dar totuşi l-am aşteptat. Cu geaca pe umăr.

 

Marile tensiuni: zi de octombrie,

                         privire tîmpă,

                         incoerenţă în vorbire,

                         tremurul mîinii,

                         idei prea înalte, adică

portretul -istului.

Dar şi o palmă primită: reper instabil

pentru cercetaşii biografiei mele,

            eram urletul şuieratul curentul de aer

              care precede, eram viteza

                 adică un fel de spaţiu

într-un fel de timp. Aşa încep să-mi uit rudele

îndepărtate, azi

o mînă, mîine un picior, apoi -

- puful de sub buza de jos.

„ismul nu s-a născut. El există“ - aceste

cuvinte nu-mi aparţin, totuşi le trimit

şi iată ploaia depunîndu-şi icrele pe umerii

mei, pe vremea Istoriei Celor Trei.

Acum scormonesc în măruntaiele jocului,

acum e nevoie acum

                        de instrucţiuni pentru

spaţiul de mişcare erotică.

            Undeva, pe aici, trebuie să fie linişte.

 

Obosit, din nou în sală, după recenta

                           dezinvoltură

a trecerii prin mulţime,

atunci bucurîndu-mă la gîndul că tu acolo,

                           dar totuşi cu mine.

După cum vezi, începutul nu ne aparţine, însă

are un luciu metalic: aşa se întîmpla

şi în anul acela,

            Vam, BeTe şi cu mine pe blocul cu opt

etaje, lîngă casa liftului,

            fără a şti că acestea şi apoi altele

                                                vor fi

trena: el ascultînd respiraţia,

în pat, cu capul în mîini, de ce nu dormi?

în şapte ani corpul uman îşi schimbă toate

celulele,

                        pentru că asta poate s-o facă

                        tot prostul.

-ismul înseamnă a fi la capătul drumului,

                                    cuvintele tale,

te-ai întors încet, cu indexul mîinii drepte

ridicat, ai spus ceva şi clipa aceea

nu se numea panică,

                        - nu te auzeam, nici măcar nu

    încercam să te aud, voiam doar să privesc

chipul, nici asta nu era cu putinţă,

rămîneau ochii.

 

 

Tu chiar pleci,

uimirea în urmă, ca şi vocea.

Îşi clătina somnul pe picioare în mijlocul

încăperii.

O mînă ucigaşă a spart chiuveta.

Scuipă romantic, apoi discret,

era tînăr şi neguţător de nume false,

lumina becului îl pocni din dreapta,

stînga o avea liberă, fără prejudecăţi.

O lumină difuză în cerul gurii.

Fluiera în surdină şi poate doar el ştia că

Romeo şi Julieta

au murit fericiţi pînă la adînci

                                           bătrîneţi.

 

„Axiomele lui Ginsberg:

  1. Nu se poate cîştiga.
  2. Nu se poate obţine remiza.
  3. Nu se poate întrerupe cursul evenimentelor.
  4. Nu se poate abandona jocul.“

 

A renunţat la incantaţii, la ceaiul negru,

la sfîrcul de ciocolată, a mîngîiat.

Timp ca să vociferezi.

De atîta privit amurgul a devenit concret,

poate fi pipăit, amuşinat, mursecat.

 

Somn somn somn vis somn sunetul strident

                        al soneriei ceasului undeva

                   în somn zbîrnîitul buimac

               în coate lumină şi contururi

             somnul supt în urmă ca aerul

retrăgîndu-se din ecluză pe cînd apa năvăleşte

urcă e deasupra capului şi vocea răguşită

iritată de zgomotul strident:                           

                                           „Intră!“

 

 

Nud

 

Ochiul încă viu ca un stilet alunecînd

pe trupul tău, tu cea de sub raza veiozei şi

de sub tăişul meu repetat. Nici măcar pînă

la glezne, ispita.

Îndoiala: încă plutind peste chipuri, bizari

mesageri, peste trompe de cauciuc şi carcase,

cochilii găunoase, peste-un vertij

cu numele somn: ea încă mai doarme,

ca sabia-n stîncă.

M-am vindecat şi asta nu ştiu dacă înseamnă

ceva,

            ea, sînt sigur, nu e acolo, ci doar

somnul ei aşternut crustă cu crustă

în formă de trup.

Secat: rămîne totuşi ceva, jocul de cuburi.

 

Cînd m-am întors: atmosferă neschimbată.

Clara-cea-cu-picioare-frumoase mima

                                                un cuvînt

pe care nu l-am aflat în noaptea aceea.

El este Merlin, am zis.

            Clara-cea-cu-picioare-pînă-n-gît

pe-acolo, dus şi întors.

Cînd m-am dezmeticit: oglinda pe chipul

şiroind galben în derivă printre spasmele

trădătoare, magnifică

lentă descătuşare, iar în colţul mirazei:

                                                     ochiul.

Abia răsucindu-mă desluşesc

corpul în năvoadele somnului, după cum o

mărturisesc liniile moi şi pleoapele şi

respiraţia                         şi braţul

                                                pe margine.

Tot acolo: loviturile brizanţilor de greaţă,

astfel că ultima imagine e alunecarea ca o

                                                pată

            şi pubisul plesnit.

            Clara-cea-prelungă-n-picioare.

 

 

 

Stress nouă sau Urmărirea victimei continuă, rumoare în sală

 

Singurătatea începe după-amiaza.

Cină medievală şi nu prea departe de locurile

cunoscute.

Trecut prin ochiurile plasei de sîrmă,

cîntecul meu care nu-i al unui minnesanger.

Şi moartea prin napalm: ceva care nu mai trebuie

presupus ori dedus prin calcule şi nu

o moarte civilă - asta, în faţa ecranului,

tocmai cînd îi spuneam că eu, în situaţia lui,

aş renunţa aş smulge din rădăcină, iar el:

de la un anumit punct nu mai există întoarcere.

Ca şi cum sentimentul Woodstok ar avea vreo

                                                putere

în această împrejurare.

Simţi în glasul meu durerea, nu?

Ca şi cum n-aş şti că moartea prin napalm

devine o secvenţă de tradiţie.

 

 

 

Omagiu creierului catodic

 

Ca un nor coborît prea jos şi eşuat în chiuvetă,

                                                spuma

abundentă şi scînteietoare.

                        Da, întîi am fost

inhibat, apoi a crescut invidia. Da, colonele

Redl, ca un aisberg poros, irizat, privit din

înălţime, topindu-se foarte repede.

            Tot drumul am privit lung-metrajul

proiectat pe chipul vecinului de vizavi. În

plină adolescenţă tăioasă.

         Şi să mergem acolo unde Merlin zîmbeşte.

         Să-ntunec soarele pentru furnicile roşii.

         Iar ploaia bătea englezeşte în geamul

compartimentului.

BeTe găsit o femeie în paharul de Martini stop

absintul curge pe bărbia lui Hem în Closerie

                                         des Lilas,

Vam întors pe partea cealaltă stop Miai

comportist stop.

            Ca atunci cînd eşti ţînc şi pînă la

capătul străzii sînt la un loc unchiul Enache

şi Munţii Stîncoşi şi Cele Şaptesprezece Mii

de Bilioane de Catralioane de Lumi Posibile şi

tu crescînd holul scării se micşorează,

bordurile se topesc, străzile intră la apă

şi tu crescînd îi spui că genunchii îi miros

a cafea cu lapte,

             voi fi un slujitor al lucirilor

plasticate ale telecomenzii, voi urca zidul şi

mă veţi numi cowboy-ul de la miezul nopţii

născut asasin din floarea de lotus din imagine

                  pură

în metrou am aflat marile saga, am urmat linia

de fier, apoi am luat MTV-ul pînă-n ţările

                             dogoritoare

şi apăsînd pe butoane autoportretul mi-a

crescut, s-a-mplinit

                        precum celulita pe şolduri

şi claxoanele au fost toate deodată acolo,

am urmat cursurile la zi şi-am urcat în

troleibuzul 31 şi într-o noapte chiar şi

într-un taxi condus

pe tăcute

            ştiu că nu sînt original, însă nu

            uitaţi că la telefon vorbeşte

                              nu numai Frank.

Da, nimfetă Alice, sînt o carte de joc

dusă în dreptul buzelor rujate discret. Da,

tipul le-a spus că e trimis de directorul

Cehov şi uşa de sticlă s-a deschis.

                 O spumoasă conversaţie şi

rîsul ei ca o bijuterie,

cu totul un schimb demenţial de priviri şi

                                                  din nou

am auzit gîfîitul hidraulic, am prins în

ultima clipă vagonul albastru-cenuşiu-înnorat,

            fundal potrivit pentru mîna boţită

                          ca şi cum ar fi fost o mînă

                     vidată pentru utilizări mai tîrzii,

escalatoare şi un bărbat perfect matur

m-au condus la staţia terminus şi-apoi cu

                             tramvaiul numit

dorinţă am ajuns la treptele din faţa

            Magazinului Universal

                                    şi-acolo am privit.

Şi să mergem acolo unde Merlin zîmbeşte.

 

 

 

 

Vei cuceri anii rînd pe rînd

 

Cu ochii crăpaţi de galbenul gata-gata

să devină lichid - se lasă atins: degetele

sclipind sub ţesătura electrizată.

Un bărbat înalt şi străveziu. Uşa

turnantă s-a oprit, femeia a făcut un pas,

pe chipul lui, chipul ei, ca-ntr-o oglindă.

                        A desprins pantoful cu toc

subţire şi, fără să ridice ochii, a aşteptat

ca ea să pună piciorul înapoi, ţinînd mîna

            stîngă foarte aproape de gleznă,

aproape atingînd-o.

            Vei cucerii anii rînd pe rînd,

oasele ţi se vor topi, pielea

va fi translucidă.

Scînteia dintîi fiind suficientă pentru a

aprinde vocile şi celelalte sunete şi tot aşa,

recunoscîndu-i doar după cuvintele pîlpîind

în urechi zile de-a rîndul, dar cum să legi

                                                glasul

putrefact

             de faţa cu linii prelungite

spre colţul răcoros al încăperii?

            A făcut celălalt pas, reflexele

străzii i-au împîclit conturul.

  • Hits: 2298