Eu

Mihai Ignat

 

 

Eu

1999, editura Paralela 45

 

 

 

Nostalgic graffito

 

 

            motto: Noi Trei numeam jocul acela

                       DIF. Ceilalţi nu îl numeau

                       nicicum, pentru simplul motiv

                       că habar nu aveau că există.

                                                (Eu, acum)

 

 

Şi totul ar fi intrat într-o caşetă şi-ar fi

dispărut în carsticul peisaj  în strălucitoarele

ploi acide, însă un singur survolaj nu ajunge,

            în consecinţă închid gura, tac pentru

                toată generaţia următoare, racul se

înceţoşează dar mai apuc să-i văd unul din cleşti

transformat în cheie de douăzeci şi patru

                şi mă răsucesc în plină dimineaţă

pe cearceaful boţit adică mă întorc spre nord-

nord-vest fără să-l salut pe Hitchcock.

Toţi au înţeles că imaginea-i mai

puternică, aş vrea să mă-nchid în paralelipipedul

de sticlă al maestrului indian, sper, îmi aruncă

            peste umăr binecuvîntatul prieten,    

            că nu mă inviţi la o şedinţă de

                                                     brainstorming,

iar eu plec în căutarea unui răspuns inteligent.

Eu, explorator al epidermelor. Am spus cîndva,

apoi am repetat: „rezonanţă electronică de spin“,

iar tu ai înţeles „destin“.

 

Dar toţi au priceput că mai puternică-i

imaginea, poţi să-l vezi pe Antonius Block

jucînd şah cu Moartea interpretată de-un

                                                bărbat,

poţi să te foloseşti de simţul superior şi

arhaic pentru PHOTO şi pentru

vizeta măştii de sudură

                        pentru patul susţinut de patru

                        cămile susţinute de patru elefanţi

                        aflaţi pe spinarea broaştei ţestoase

pentru păstrăvul sclipitor

vibrînd între pietrele acoperite de muşchi,

fremătînd în bulboană, undele-nspumate tulburînd

ritmic limpezimea conturului albăstriu-metalic

turnat cu mînă tremurătoare şi impregnat pe

alocuri cu pete galben-verzui prelungite-n

mercurul cozii de pe lama căreia ţîşnesc stropii

atunci cînd trupul saltă deasupra apei în lumina

proiectorului pentru ochirea unui loc liber în

autobuzul de după-amiază

                                       pentru porii suprafeţelor

tăcute şi dornice de alte suprafeţe

în căutare de tandreţe şi tot astfel pînă la

                           deplina concreteţe, pentru

veşmintele regelui pentru mănuşile

albe precum coloanele templului, sînt poate

un recrut al dimineţilor apatice

cu nări tăiate adulmecînd Zeul se-ntreabă

cînd              şi unde           şi dacă nu eu

atunci cine.

                    Zile asemănate cu paharele

umplute la tejghea şi de neatins. Clubul

intelectualilor cu o singură mînă. Rolul şi

                        trucajele inmii. Primele trei

secunde, cînd rata de expansiune întrece

                                                orice aşteptări,

cînd sorii nu, cînd hidrogen da: şi sonetul

ca formă de rezistenţă.

 

Deşi acum folosind înlănţuiri de termeni ca

„efect compensatoriu al absenţelor din

domeniul realului“.

                             Cu gîndul la negura vîrstei

de trei-patru ani.

                        Întunericul din sertarele

Oraşului Invadat n-a putut opri trupele

Regimentului Opt Infanterie (vremuri bune:

oglinzile-tablouri ale tunsorii-perie).

La o astfel de chemare m-am referit la vremea

cînd scrisorile mele îşi atingeau destinaţia -

- uneori fiind ea o pereche de ochi albaştri,

nu automat frumoşi, calificativ depinzînd de

factori ereditari, cu toată restricţia

impusă de-un încruntat discurs universitar.

Aşa că se întîmpla la fel de fiecare dată,

                        restul ajungea în palma lui

                  Silentius şi aceasta cobora

pe colinele tinereţii-nvrăjbite în spatele

nostru ecranul zămislea turme şi stînci şi pe

„Laura-dinamita“ (să fi ştiut Nobel urmările

conotaţiei?) - la Şorlei în ajunul unei zile

ce n-avea să devină catastrofală spunîndu-mi

                                    rîzînd „eşti un

copil“

            nu sînt efectul razelor gamma asupra

                                                        anemonelor

altcineva însă priveşte zaţul din ceaşca de

peste şase ani

                        funcţia la care gradul de

            incompetenţă este atins fiind obţinută

               „mi-e teamă să nu devin un...“

cu toate că doresc atît de mult să ecranizez

raţiunea şi simţirea mai degrabă mîinile

mirosind a carne şi roiu’! grăsane,

                                    că eşti pe roşu.

 

Era pe vremea cînd recitam pentru micile

capilare „Ohdarvai!“ şi altele asemenea

iar eu în gînd „Hibiscus rosa sinensis Sau

trandafir de China Creşte-n grădină regina

Născută-n cetatea din Memphis“ iar Furnă

îmi dăruia de ziua mea un Poem în buzunar

 

                        Hîrtia e cămaşă

                        Cămaşa: Piele.

                        Săpun. Celule.

 

iar ea nu se afla încă prin preajmă

                                                atrăgînd

axiomele şi postulatele, stăpînind toate

obiectele acelea ascuţite sau contondente

            născocind arome pentru soarele unei

               etichete de brandy pentru

               sectorul patru al stomacului meu

care nu-i al unui meşter zidar.

 

 

 

Eu

 

Relief palpabil, sîngele meu prin pînza

tabloului. Umplînd porii, interstiţiile.

Distrugînd?

                   Suturează fibrele, cu mine.

                   Mă arată.

 

Colecţie de mirări: ascuţite, prelungi,

reticente, mustrătoare, co-ple-şi-toa-re,

precare. Ăsta aş fi eu. Poate că nu numai.

Corvezi ale chipului,

                                    zice-se.

 

Sonor, din orice perspectivă.

Pe întinderi de marmură. Şi de bazalt

(cînd ziua bate spre cealaltă). Pe

suprafeţe metalice. În incintele părăsite

(uneori, nu demult). În încăperi

mirosind a motorină, săliţele de clasă

ale Honterus-ului, de exemplu, cînd

Edgar The Best m-a condus spre altă

                                             mirare.

 

 

 

Discreţia

 

Un ceas deşteptător care porneşte

din senin.

Concentrate alimentare.

Sănătoase relaţii cu societatea.

Pliante. Vocabular. Un ecran orbitor.

Sertare (dar nu în trup). Cămăşi cadrilate.

 

Iar somnul îmi iese mai bine.

 

 

 

Cu dragoste, Alejandrei

 

Nimeni nu mă crede c-am fost şi eu figurant.

De fapt, gîndindu-mă bine, cineva tot mi-a

dat încrederea sa

                         la auzul veştii că studentul

poate juca prost pe studentul

era Marius probabil

                                 cine altul

insistent ca un virus

şi la fel de vrăjit de opera sălbatică.

Adeseori „nu“ înseamnă o groază de cuvinte,

dar Alejandra întotdeauna va însemna

                                                Alejandra,

cu precădere în ochii orbului aceluia

din capătul străzii.

Sub care mistral se poate profesa nebunia?

 

Şi cum şedea acolo, cu ţigara-ntre buze,

hop şi biografia peste el, iar el nu şi nu

şi nu

       „că doar nu-s cîştigat la belciuge!“

celălalt încercînd un cărui fapt îi datorăm

onoarea iar el luînd-o în cele din urmă la

goană ca zăpăcit de un roi de viespi

tot degeaba

alaiul de admiratori (başca mărunţişul)

săltîndu-i faţa, croindu-i Destinul

            iar el o, tunetul ăsta

de martie cu siguranţă anunţă primăvara.

 

 

 

 

 

Omagiu lui Ezra Pound aducînd omagiu lui Sextus

Propertius rugîndu-se pentru viaţa doamnei sale

(sau poem-travesti pentru altcineva)

 

 

I

Ca o gheară deasupra oglinzii.

Şi cearcănul de sub ochiul lui Polifem.

Acum aş fi acasă, lest biruinţei,

                  soarele ar intra în teacă,

                        Tristan cu infarct miocardic

                        ţine să atingă sublimul

fără zorzoane.

Mai înainte (ori după), un alt erou lăsîndu-şi

                   numele unui tendon.

                   Descriind Liga Pentru Apărarea

                                                Moravurilor.

Ăsta-i un tip desăvîrşit, chiar şi după taifunul

ce-a lins Coasta de Vest.

Te uit, ochi al ochiului, secreţie a secreţiei,

recunoscîndu-te în „Omul care ucide“ (titlul

                                original era altul) în

scena cabaretului - dar numai în vagi cute

ale strategiei regizorale.

 

 

II

Iată, slăbesc strînsoarea de magneziu.

Un sfîrşit de mileniu pe cinste, acolo, în

                                    desişul de pe pubis.

Fiindcă nu voi pleca de tot, ameninţarea mi-e

scut gîndului că:

                         da, nu voi pleca de tot, sol

îmi e susurul salivei:

                               ci doar o parte.

 

 

III

Cărţile-s un univers în expansiune,

                        chiar de-s născute mai tîrziu

                        decît alte foşgăieli ale lumii,

dar simt că-ntr-o seară de iulie

analizelor tale i se va adăuga

                        petala de bronz a surîsului.

Căci, nu-i aşa?, n-aduce veacul ce aduce

ziua

       pogorîtă pe umeri.

       (De areole stingîndu-se abrupta-ntunecime)

 

 

IV

Ceea ce se-ntoarce poate pleca oricînd:

                                          silabe letale.

Ele mă-ndepărtează de călitele dorinţe

            şi de tristeţea că n-am scris eu

 

„Acum, Persephona, fii bogată-n milă,

Iar tu, Pluto, nu sosi cu mai mari asprimi.

Atîtea mii de mîndre făpturi coborît-au în Avernus,

Pe una ai putea-o lăsa aici sus cu noi“.

 

 

V

Pe una ai putea-o lăsa aici sus cu noi.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

  • Hits: 1582