Eu
Mihai Ignat
Eu
1999, editura Paralela 45
Nostalgic graffito
motto: Noi Trei numeam jocul acela
DIF. Ceilalţi nu îl numeau
nicicum, pentru simplul motiv
că habar nu aveau că există.
(Eu, acum)
Şi totul ar fi intrat într-o caşetă şi-ar fi
dispărut în carsticul peisaj în strălucitoarele
ploi acide, însă un singur survolaj nu ajunge,
în consecinţă închid gura, tac pentru
toată generaţia următoare, racul se
înceţoşează dar mai apuc să-i văd unul din cleşti
transformat în cheie de douăzeci şi patru
şi mă răsucesc în plină dimineaţă
pe cearceaful boţit adică mă întorc spre nord-
nord-vest fără să-l salut pe Hitchcock.
Toţi au înţeles că imaginea-i mai
puternică, aş vrea să mă-nchid în paralelipipedul
de sticlă al maestrului indian, sper, îmi aruncă
peste umăr binecuvîntatul prieten,
că nu mă inviţi la o şedinţă de
brainstorming,
iar eu plec în căutarea unui răspuns inteligent.
Eu, explorator al epidermelor. Am spus cîndva,
apoi am repetat: „rezonanţă electronică de spin“,
iar tu ai înţeles „destin“.
Dar toţi au priceput că mai puternică-i
imaginea, poţi să-l vezi pe Antonius Block
jucînd şah cu Moartea interpretată de-un
bărbat,
poţi să te foloseşti de simţul superior şi
arhaic pentru PHOTO şi pentru
vizeta măştii de sudură
pentru patul susţinut de patru
cămile susţinute de patru elefanţi
aflaţi pe spinarea broaştei ţestoase
pentru păstrăvul sclipitor
vibrînd între pietrele acoperite de muşchi,
fremătînd în bulboană, undele-nspumate tulburînd
ritmic limpezimea conturului albăstriu-metalic
turnat cu mînă tremurătoare şi impregnat pe
alocuri cu pete galben-verzui prelungite-n
mercurul cozii de pe lama căreia ţîşnesc stropii
atunci cînd trupul saltă deasupra apei în lumina
proiectorului pentru ochirea unui loc liber în
autobuzul de după-amiază
pentru porii suprafeţelor
tăcute şi dornice de alte suprafeţe
în căutare de tandreţe şi tot astfel pînă la
deplina concreteţe, pentru
veşmintele regelui pentru mănuşile
albe precum coloanele templului, sînt poate
un recrut al dimineţilor apatice
cu nări tăiate adulmecînd Zeul se-ntreabă
cînd şi unde şi dacă nu eu
atunci cine.
Zile asemănate cu paharele
umplute la tejghea şi de neatins. Clubul
intelectualilor cu o singură mînă. Rolul şi
trucajele inmii. Primele trei
secunde, cînd rata de expansiune întrece
orice aşteptări,
cînd sorii nu, cînd hidrogen da: şi sonetul
ca formă de rezistenţă.
Deşi acum folosind înlănţuiri de termeni ca
„efect compensatoriu al absenţelor din
domeniul realului“.
Cu gîndul la negura vîrstei
de trei-patru ani.
Întunericul din sertarele
Oraşului Invadat n-a putut opri trupele
Regimentului Opt Infanterie (vremuri bune:
oglinzile-tablouri ale tunsorii-perie).
La o astfel de chemare m-am referit la vremea
cînd scrisorile mele îşi atingeau destinaţia -
- uneori fiind ea o pereche de ochi albaştri,
nu automat frumoşi, calificativ depinzînd de
factori ereditari, cu toată restricţia
impusă de-un încruntat discurs universitar.
Aşa că se întîmpla la fel de fiecare dată,
restul ajungea în palma lui
Silentius şi aceasta cobora
pe colinele tinereţii-nvrăjbite în spatele
nostru ecranul zămislea turme şi stînci şi pe
„Laura-dinamita“ (să fi ştiut Nobel urmările
conotaţiei?) - la Şorlei în ajunul unei zile
ce n-avea să devină catastrofală spunîndu-mi
rîzînd „eşti un
copil“
nu sînt efectul razelor gamma asupra
anemonelor
altcineva însă priveşte zaţul din ceaşca de
peste şase ani
funcţia la care gradul de
incompetenţă este atins fiind obţinută
„mi-e teamă să nu devin un...“
cu toate că doresc atît de mult să ecranizez
raţiunea şi simţirea mai degrabă mîinile
mirosind a carne şi roiu’! grăsane,
că eşti pe roşu.
Era pe vremea cînd recitam pentru micile
capilare „Ohdarvai!“ şi altele asemenea
iar eu în gînd „Hibiscus rosa sinensis Sau
trandafir de China Creşte-n grădină regina
Născută-n cetatea din Memphis“ iar Furnă
îmi dăruia de ziua mea un Poem în buzunar
Hîrtia e cămaşă
Cămaşa: Piele.
Săpun. Celule.
iar ea nu se afla încă prin preajmă
atrăgînd
axiomele şi postulatele, stăpînind toate
obiectele acelea ascuţite sau contondente
născocind arome pentru soarele unei
etichete de brandy pentru
sectorul patru al stomacului meu
care nu-i al unui meşter zidar.
Eu
Relief palpabil, sîngele meu prin pînza
tabloului. Umplînd porii, interstiţiile.
Distrugînd?
Suturează fibrele, cu mine.
Mă arată.
Colecţie de mirări: ascuţite, prelungi,
reticente, mustrătoare, co-ple-şi-toa-re,
precare. Ăsta aş fi eu. Poate că nu numai.
Corvezi ale chipului,
zice-se.
Sonor, din orice perspectivă.
Pe întinderi de marmură. Şi de bazalt
(cînd ziua bate spre cealaltă). Pe
suprafeţe metalice. În incintele părăsite
(uneori, nu demult). În încăperi
mirosind a motorină, săliţele de clasă
ale Honterus-ului, de exemplu, cînd
Edgar The Best m-a condus spre altă
mirare.
Discreţia
Un ceas deşteptător care porneşte
din senin.
Concentrate alimentare.
Sănătoase relaţii cu societatea.
Pliante. Vocabular. Un ecran orbitor.
Sertare (dar nu în trup). Cămăşi cadrilate.
Iar somnul îmi iese mai bine.
Cu dragoste, Alejandrei
Nimeni nu mă crede c-am fost şi eu figurant.
De fapt, gîndindu-mă bine, cineva tot mi-a
dat încrederea sa
la auzul veştii că studentul
poate juca prost pe studentul
era Marius probabil
cine altul
insistent ca un virus
şi la fel de vrăjit de opera sălbatică.
Adeseori „nu“ înseamnă o groază de cuvinte,
dar Alejandra întotdeauna va însemna
Alejandra,
cu precădere în ochii orbului aceluia
din capătul străzii.
Sub care mistral se poate profesa nebunia?
Şi cum şedea acolo, cu ţigara-ntre buze,
hop şi biografia peste el, iar el nu şi nu
şi nu
„că doar nu-s cîştigat la belciuge!“
celălalt încercînd un cărui fapt îi datorăm
onoarea iar el luînd-o în cele din urmă la
goană ca zăpăcit de un roi de viespi
tot degeaba
alaiul de admiratori (başca mărunţişul)
săltîndu-i faţa, croindu-i Destinul
iar el o, tunetul ăsta
de martie cu siguranţă anunţă primăvara.
Omagiu lui Ezra Pound aducînd omagiu lui Sextus
Propertius rugîndu-se pentru viaţa doamnei sale
(sau poem-travesti pentru altcineva)
I
Ca o gheară deasupra oglinzii.
Şi cearcănul de sub ochiul lui Polifem.
Acum aş fi acasă, lest biruinţei,
soarele ar intra în teacă,
Tristan cu infarct miocardic
ţine să atingă sublimul
fără zorzoane.
Mai înainte (ori după), un alt erou lăsîndu-şi
numele unui tendon.
Descriind Liga Pentru Apărarea
Moravurilor.
Ăsta-i un tip desăvîrşit, chiar şi după taifunul
ce-a lins Coasta de Vest.
Te uit, ochi al ochiului, secreţie a secreţiei,
recunoscîndu-te în „Omul care ucide“ (titlul
original era altul) în
scena cabaretului - dar numai în vagi cute
ale strategiei regizorale.
II
Iată, slăbesc strînsoarea de magneziu.
Un sfîrşit de mileniu pe cinste, acolo, în
desişul de pe pubis.
Fiindcă nu voi pleca de tot, ameninţarea mi-e
scut gîndului că:
da, nu voi pleca de tot, sol
îmi e susurul salivei:
ci doar o parte.
III
Cărţile-s un univers în expansiune,
chiar de-s născute mai tîrziu
decît alte foşgăieli ale lumii,
dar simt că-ntr-o seară de iulie
analizelor tale i se va adăuga
petala de bronz a surîsului.
Căci, nu-i aşa?, n-aduce veacul ce aduce
ziua
pogorîtă pe umeri.
(De areole stingîndu-se abrupta-ntunecime)
IV
Ceea ce se-ntoarce poate pleca oricînd:
silabe letale.
Ele mă-ndepărtează de călitele dorinţe
şi de tristeţea că n-am scris eu
„Acum, Persephona, fii bogată-n milă,
Iar tu, Pluto, nu sosi cu mai mari asprimi.
Atîtea mii de mîndre făpturi coborît-au în Avernus,
Pe una ai putea-o lăsa aici sus cu noi“.
V
Pe una ai putea-o lăsa aici sus cu noi.
- Hits: 2242