Tablou de familie

 

Mihai Ignat

 

 

 

 

Tablou de familie

volum colectiv („co-autori: Sorin Gherguț, Svetlana Cârstean, Răzvan Rădulescu, Cezar Paul-Bădescu, T. O. Bobe), 1995, editura Leka-Brîncuș

 

 

Privirea

 

 

Stress doi sau Ars poetica, dar fără final

 

Pe parcursul acestui poem eN. K. va sfîrşi

de moarte naturală.

Şi pînă atunci?

Angrenaje de toamnă (tipătul ei, provocînd

dîră).

 

I-a plesnit, ca o coardă de pian, surîsul,

în amintirea despre un cuţit şi despre

fratele ei apărînd-o de atacurile blînde

ale stelelor din fereastră.

Tăişul unui zbor atinge carotida înserării.

(Mai tîrziu voi elimina această imagine,

e prea încărcată.)

 

Şi-apoi, cînd intru în magazin, e tot seară,

dar ţipătul nu se modifică. Poate coridorul

e uşor deformat - şi ea gîfîie cu degetul

pe buton.

Scot plicul, ascuns după rafturi,

                  timbrul, foaia, pyxul

              (ca să rimeze cu Styxul):

 

eN.K. - domiciliul stabil în strada Ţesătorilor

26, seria buletin identitate 099649, grupa

sanguină AII. (Poate pînă la sfîrşit îi găsesc

acestui poem unitatea de sens.)

 

Şi palid, şirul de arbori din faţa clădirii

răstoarnă echilibrul zilei.

Ieşirea gradată din ascensor, întîi inima

lovind în pereţi, apoi vîrful pantofului, la

urmă buzele cu strălucirea de plexiglas.

Ieşirea din ascensor ca o naştere prematură.

Iar obsesia-tîrîtoare sapă şanţuri sub paşi:

obsesie; placă; tălpi.

obsesie; placă; tălpi.

obsesie; placă; tălpi.

 

Deasupra se zbate o venă. Deasupra

se lucrează cu spectre sau naiba mai ştie

cu ce, cu mecanisme fine

şi răbdătoare

şi uneori

nesilenţioase.

                       Vorba altui poem:

acest sfîrşit tandru ca o gheară.

 

 

 

Klein

 

Instrumentul utilizat: actul verbal directiv

(după Searle) reprezentat de „întrebare“ -

element fundamental al metodei socratice: ma-

ieutica (etimologic: „arta moşitului“) ale că-

rei componente se reduc la două: cea dintîi

distructivă (eroneia), prin care interlocutorul

e adus în situaţia de „a şti că nu ştie“,

cea de-a doua constructivă, cu finalitate pro-

ductivă, ambele utilizînd ca strategie formală

succesiunea „enunţ interogativ - enunţ afirmativ“.

Intrînd în detalii, trebuie precizat că

            soarele intrînd în nori, umbrele s-au estompat

            şi genunchiul s-a încrîncenat

            să despice aerul, ceea ce,

 

                        între noi fie vorba,

 

            nu a însemnat nimic pentru linia

            frîntă trasată adînc din palma

lui Klein.

            Strigătul: frunze-n rafală şi

ochiul umflat al zilei în ochiul umflat al zilei.

„Sen-ju bon-ju can-va-ie sen-sol“: celebru toast

al lui Klein niciodată rătăcitul - asta o spun

biografii sentimentali - de fapt joc (aici:

critici şi alte categorii) pentru însoţitori,

cu excepţia Bătrînei Doamne cu nervi de iridiu.

     ... Dar acesta-i ochiul calm al

                          vîrtejului, începutul

e altul: la S., locul naşterii lui Klein;

            sau la M., locul natal al tatălui său?

            sau la G., bunicul vînător de găini în

propria curte prin apăsarea trăgaciului puştii

cu două ţevi, pe una gravat „Carla“, promiţătoare

                                                înlănţuire

                        de sunete sticlind?

                        Pînă la cinci ani, Klein în S.,

apoi mutarea în oraşul D. Mai tîrziu, în vreme

ce cojile de cartofi

se aştern în grămadă pe fotografia Isabellei:

terenul viran din faţa blocului, întîi ţinutul

întins sălbatic necunoscut, la orizont

                                                    pietroaiele

pe care te caţeri în luptele cu apaşii, apoi

pista de bicicletă

                        şi spaţiul de fugă, apoi

                        excavaţia gigantică bizară

            coridoare întortocheate nu labirintice, nu,

            apoi clădirea ţîşnită fuga pe scări,

ascunzătorile de beton, apoi crusta, cu mici

spărturi pe alocuri, puncte purulente, însă

asta mai încolo, acum doar

respiraţia aritmică, levitaţie.

 

La 12 ani a învăţat să joace şah. La 16

trecea pe la şedinţele de iniţiere ale Cercului

de go, la aproape 17 renunţa la frecventarea

clubului de şah, se înscria la judo, după

al doilea antrenament îşi lua tălpăşiţa, între

timp fascinaţia go-ului se

                                        stinsese,

înscris la concursul de grafică al Şcolii

de Arte Plastice nu mai ajunse, aproape o

lună sedus de fosforescenţa algebrei admiraţie

secretă,

            la 18 ani după 6 luni de cursuri la

            Aeroclub, în plin examen la

            aerodinamică se ridică poemul îl citi

celorlalţi doi teribili, prozele scurte,

motoreta, pick-up-ul şi boxele, partide

răzleţe cu teribilul unu destrămare Dragă Klein

castravetele nostru drag volanul în autoturism

zvîcnind de sub el camionul săltînd pe colţul

                                    trotuarului

                                    bivole

                                    ceea ce a urmat

nu se mai ştie prea limpede.

            La întoarcerea din stagiu deşeuri de

hîrtie Poligrafia în ceaţa de la ora 5 patru-

zeci şi cinci a.m. necalificat şi cară, încarcă

descarcă încarcă descarcă încarcă autocamioanele,

                                                se plictiseşte?

 

Într-o zi, în mijlocul camerei sale: a se

observa succesiunea. A crea ţinte. Azi-dimineaţă

cumpărat pîine şi struguri nu circenses terminat

volumul „Eu pe asta o fac zob!“ de Manzoni.

                                    Şi acum?

A se citi Taica Goriot. Şi apoi. A vedea Colina.

Şi? Poimîine scos curăţătorie palton bunic.

Apoi. Şi încă. Pînă.

 

Klein vede: structura secvenţială a cotidianului

(o ţintă atinsă alta ridicîndu-se tot aşa).

            Klein curios: cînd şi cum creşte

            urmarea? cînd vine „după“?

       Pîndă.

Făcea ipoteze: ce va urma? ce voi dori? ce

                        va trebui? Fascinaţia

            propriei mişcări. Tentaţia întrezăririi.

                                                      Klein

surprins de Klein?

 

 

 

Stop cadru. Eşuare (Stress şase)

 

Mai era acolo, în sală pe-ntuneric o imagine,

un tren lung şi de metal şi de întoarcere,

înaintînd încet, apoi mai tare înainte

încet ca o melodie spre scoarţa ta cerebrală.

A fi supus inerţiei.

 

A fi neputincios, cînd umărul ei atinge,

protagonistul e în clipe de cumpănă şi să-ţi

chiorăie paşii de foamea de străzi şi din nou

a fi neputincios cînd acele străzi

neo-realiste prea înguste sînt pentru palida

copie a liniştii mele de băltoacă, de apă

stătută, de iaz mîlos.

 

Ea a spus: mîna care nu scrie, simte.

Dacă acesta e un adevăr, atunci adevărul

                                                mă defineşte.

Ea zicînd: tous les Michel sont terribles.

Fiind îndeajuns pentru franceza mea tîrîtă

prin intersecţii.

 

Şi iar, actriţa cu cercei, pe treptele pătate

cu vopsea felliniană, la capăt ne-aşteaptă

refrenul minat, ia mai ducă-se dracului.

Şi-un personaj dubios: între două sandvişuri

cu salam, Freud şi John Lennon.

 

În sala imensă, cînd şenilele trec peste noi

cu uruit, sfărîmă sîngele în aşchii,

iar ochii sînt iarbă. Cînd cucu

îmbrăţişările dau concretul, în sala în care

sărutul ei se atrofiază, are gust de peliculă

şi omul în uniformă în plină lumină

păzeşte mormîntul lui Dante.

 

 

 

  • Hits: 2261