Ei sunt printre noi

Mihai Ignat

 

EI SUNT PRINTRE NOI

sinopsis

 

 

            Ei sunt printre noi reprezintă o suită de monologuri (11 de personaje feminine, 11 de personaje masculine) care nu ţese un text coerent, unitar, ci tabloul eterogen al unei lumi, mizând nu pe continuitatea logică a unor evenimente, ci pe contiguitatea tematică şi de interioritate psihologică; personajele sunt diferite, situaţiile diferite, dar ele se întâlnesc în locul geometric al conturării unei lumi dezaxate, contorsionate, bizare, cu oameni extrem de diferiţi care, totuşi, au în comun preocupări, complexe, obsesii – adică acel nivel mult mai adânc decât al genului sau al dimensiunii sociale, profesionale etc.

            Actorii pot găsi o întreagă tipologie, generoasă și eterogenă (de la vârstă la mentalitate, de la limbaj – crud, standard sau poetic – la reacții, de la personajul păgubosului ridicol la acela al criminalului care capătă conștiința crimei). În toate aceste monologuri e căutată autenticitatea, chiar dacă uneori capătă tente satirice sau dramatice – care adaugă tușe unor aspecte altfel comune ale existenţei noastre contemporane. Amestecul de comedie şi dramă rămâne esenţial în obţinerea acestui efect de adevăr al vieţii.

 

 

 

EI SUNT PRINTRE NOI

(text dramatic pentru 22 de voci)

 

 

 

Cursă gratuită

 

            Înainte nu mi s-ar fi putut întâmpla aşa ceva. Înainte... a fost acum câteva ore. Înainte nu ştiam că va fi un înainte. Niciodată nu ştii. Eşti aşa... cum eşti şi ceva... intervine ceva, ceva ce nici nu ştii că e „ceva”, şi dup-aia-ţi dai seama c-a apărut un „înainte” şi un „după”. Un după care e un acum. Nu „un” acum, ci acum. Acum! Acum care e acum...

            Mă urmăreşti? Sigur că nu. Am zis şi eu aşa... Dacă tu... asta nu-nseamnă că eu... Oricum, eşti unul din puţinii pasageri care nu plăteşte. Unii au încercat, da' nu le-a mers cu mine. Cel mai nasol a fost cu unu', un nebun, care nu ştiam că-i nebun, mi-am dat seama abia dup-aia, a zis să-l duc... nici nu mai ştiu... în orice caz, nu în oraş, am bătut vreo sută de kilometri şi mai bine, băi da' chiar nu-mi amintesc unde l-am dus p-ăla... oricum m-a tras în piept, când am ajuns m-a luat cu n-am bani, că pula-n cur, m-a plimbat pe la nişte prieteni după bani, nu-i dădea nimeni nimic, ştiau câte parale face, şi zice hai că mergem acasă la mine, am urcat cu el, îţi dai seama, am intrat la el în apartament, s-a dus în camera din fund şi după nici trei minute a ieşit de-acolo o tipă care mi-a zis că dormea şi că prietenu' ei a trezit-o şi i-a zis să-mi dea trei sute şi-un pachet de ţigări din partea lui, da' n-avea ăia trei sute că tocmai îşi cheltuise ultimii bani şi nu ştia că nebunu' se-ntoarce şi că oricum eu n-o să mai văd banii ăia şi-o sfeclisem, ce mai, şi-atunci am făcut ceva care n-avea cum să nu meargă, chestia asta n-o mai făcusem da' trebuia să meargă, l-am luat pe gagiu deoparte, tipa dispăruse dincolo, şi i-am spus uite care-i treaba, eu am jos, în portbagaj, un cuţit d-ăla mare de bucătărie, cu lama lată, şi eu nu-s sănătos la cap, cine nu-mi plăteşte îi tai urechea, nu glumesc, cine mă trage-n piept eu îi tai urechea şi-ncă-ncet, să ţină mai mult, durerea, ştii, am doişpe urechi tăiate-n portbagaj, numa' urechi drepte, aşa-mi place mie, să tai urechea dreaptă, şi ţi-o tai şi pe-a ta dacă nu scoţi lozu', deşi nu mi-ar place c-ar fi a treişpea şi e cu ghinion... Şi ce crezi? A scos ţac pac banu', aşa a fost, da' altfel eu nu făceam d-astea, da' asta a fost înainte, acum ceva-ul ăla s-a-ntâmplat şi mă doare capu', eu nu iau medicamente de cap din principiu, nu fac bine, numa' pe moment, ce, înainte, vezi, iarăşi „înainte”, înainte erau din astea de cap şi de toate organele? Nu, şi omu' trăia, mergea mai departe, era un film dinainte de '89, c-o taximetristă, „Angela merge mai departe”, destul de ok, l-am văzut la teve, era– 

            Păcat că nu poţi să m-auzi, eşti atât de aproape, stai pe bancheta din spate şi nu m-auzi. La unii le place să stea pe bancheta din spate, alţii, cei mai mulţi, vin în faţă, lângă mine, în alte condiţii ai fi stat şi tu aici, lângă mine, da' acum... Acum e... acum. Băga-mi-aş! Uite-l şi p-ăla pe unde traversează, sugi muie, bă! Bă, p-acolo se traversează, bă?!

            Scuză-mă. Ştiu că nu-ţi place să vorbesc aşa. Da' cre' că şi Angela îşi mai dădea drumu' la gură, aşa că... Da, ştiu, Angela e Angela, eu sunt eu... Aşa-ţi place să zici când... Vezi? Parcă n-ar fi încă „acum”. Parc-ar fi „înainte”. Am zis „îţi place”, în loc de „îţi plăcea”. Tu deja eşti „acum”, şi eu... Ce chestie... Tu eşti „acum”, da' eşti şi „înainte”! Nu?

            Şi, unde să te duc? Mai ştii? Sigur că mai ştii. Aşa a-nceput, nu? Ai urcat, tot acolo unde stai acuma, vorbeai la telefon şi-ai uitat să-mi zici unde să te duc. Stăteam acolo, tu taca-taca la telefon, eu puteam să mă enervez, da' nu m-am enervat, că-mi plăceai cum arătai şi voiam să te privesc cât mai mult, mă uitam prin oglinda retrovizoare, erai tare supărată, c-altfel nu uitai tu să-mi spui unde să te duc, te enervase cumnată-ta, Nico, atunci nu ştiam cine-i Nico, mă uitam la tine şi ţi-am zâmbit şi-atunci te-ai oprit, era cât pe ce să mă-ntrebi ceva, credeam c-o să mă repezi şi pe mine...

            Te plictisesc... Adică dacă era-nainte, te-aş fi plictisit. Aşa, stai acolo, cuminte, nu zici nici „pâs”... Da' tu ai vrut-o, recunoaşte. Da, ştiu ce mi-ai spune... Ce mi-ai spus şi-nainte, când încă nu era „acum”. Ştiu, ai divorţat pentru mine. De fapt, ai zis „din cauza ta”. Abia după aia ai zis „pentru tine”. Vezi ce-nseamnă un „înainte”? Întâi ai zis „din cauza”, şi-abia dup-aia, ca şi când te-ai fi corectat, ai zis „pentru”. Nu ţi-am zis eu să divorţezi. Ce, nu era  bine înainte? Şase ani, aproape şase ani, şase ani, ce mai încoace şi-ncolo, şase ani de întâlniri şi futaiuri, mai ales alea de la-nceput, ce bine era, nu? Acuma, la urmă, ai început să mă baţi la cap. Puteam să zic „fuţi”, „să mă fuţi la cap”, da' ştiu că nu-ţi place... Hai, recunoaşte, n-am fost absurd niciodată. A, da, ştiu, câteodată-mi mai ieşeam din pepeni, da' n-am spart nimic, doar că nu-ţi răspundeam la telefoane, recunosc, îmi plăcea să te fierb, puneam telefonul pe silenţios şi nu-ţi răspundeam nici la sms-uri– Hai, bă, mişcă-te odată, uite din cauza la d-ăştia se mişcă ca dracu' traficu', sugi muie, bă! Da, tu, ce te uiţi aşa?! La cât de-ncet merge, credeam că-i femeie. Da, ştiu, ştiu, înainte te-ai fi uitat la mine cu ochii ăia, că iar vorbesc aşa, ştii, în primul rând ţi-am remarcat ochii, pe cuvântu' meu că ochii, nu ţâţele, nu curu', de fapt erai înfofolită că era iarnă, aşa că oricum nu-ţi puteam vedea ţâţele... Da, nici „ţâţe” nu-ţi place, preferi „sâni”, e mai– În sfârşit, nu mai contează, asta era înainte...

            Chestia e că nu trebuie să... Uite, acum... Ştii ce zic... Ştii, n-am vrut s-ajungem aici. Eu, adică, n-am vrut s-ajung aici. Cred că nici tu. Uite, acum nu ştiu ce să fac. Te uiţi la mine, adică nu te uiţi, da' e ca şi cum te-ai uita, şi eu nu ştiu ce să fac. E prima dată când nu clientul, ci eu trebuie să hotărăsc destinaţia. Şi din cauza ta. Da, „din cauza”, nu „datorită”, c-a trebuit să te isterizezi tu, să te-agăţi de sacou' ăsta şi tocmai l-am cumpărat, ţi-am zis, nu mai trage, nebuno, că-l rupi, trei sacouri am de toate şi ăsta-i cel mai nou, da' tu nimic, urlai şi trăgeai de haină, ca apucata, că s-o las pe Marta şi să te iau pe tine, c-aşa plănuisem, tu şi cu mine, că tu l-ai lăsat pe Petre, că pentru mine-ai făcut-o, nu te mai opreai, femeie!

            Ştii, cuţitul l-am lăsat acolo, în cameră. Era plin de sânge. M-am şi pătat. Pe sacou, bineînţeles! Nu l-ai rupt, da' l-ai pătat! Scuză-mă, n-am vrut să spun asta. Chestia e că nu ştiu... acum nu ştiu... unde să merg... să mergem... Unde să te duc... Cu cât ne-nvârtim mai mult prin oraş, cu atât sunt mai– adică nu ştiu... Eşti un corp, acum. Adică erai şi-nainte. Da' acum... uite... te-am pus acolo, te văd prin retrovizor, n-ai cum să te mişti, n-ai cum să vorbeşti, n-ai cum să-mi mai faci capu' baniţă... deşi n-am vrut asta, zău n-am vrut asta, îţi jur! Adică să fii numai un corp, să zaci acolo, pe bancheta din spate, era mai bine să fii aici, în faţă, pe locu' mortului... fără supărare! Şi să fii nu doar un corp... deşi ştii, nici corpul tău nu e, n-a fost, adică, de lepădat– Ştii, n-am minţit când am zis că mi-au atras atenţia ochii, că erai înfofolită, da' adevăru' e că imediat am încercat să-mi dau seama dacă sub toate ţoalele alea, ce friguroasă puteai fi, am încercat să-mi închipui ce-aveai sub ele, la ţâţe m-am gândit în primu' rând, da, la ţâţe şi la– Da, recunosc, m-am gândit, mi-am închipuit, da' ştii cum e, nu-ţi poţi imagina decât ce-ai văzut, aşa că n-am putut decât să văd, în mintea mea, adică, să văd ţâţe şi pizde pe care le mai văzusem. Stai, stai, adică oricum nu poţi să– Chestia e că n-am văzut multe, aşa multe, da, ştiu, mai multe ţâţe decât pizde, fiincă-s totdeauna duble, două ţâţe la o singură pizdă, ştiu, înainte te-ai fi zbârlit la mine că vorbesc aşa... nici nu mă mai interesează, eu vreau să ştiu unde să te duc, e singurul lucru din lume care mă interesează acuma şi tu nu poţi să-mi dai comanda, deşi, normal, nu-ţi iau un ban, nici n-am pornit aparatul de taxat, e-o cursă gratis, aşa ţi-am zis şi-atuncea, ţi-am zis că nu te costă nimic dacă-mi dai număru' tău de telefon, nu mi l-ai dat, adică mi l-ai dat, da' erai măritată, ţi-am văzut verigheta pe deget, chiar ai făcut o mutră, dup-aia, mai încolo, după prima întâlnire, mi-ai zis c-ai crezut că-s la fel ca ăilalţi, că mi-ai văzut şi tu verigheta şi ţi-ai zis „ce măgar”, şi mi-ai dat un număr greşit, ai vrut să mă fraiereşti, m-ai luat de fraier, adică tu ai zis mai târziu c-ai vrut să mă pedepseşti că eram însurat şi ceream numerele clientelor, da' nu voiai decât să-mi tragi clapa şi chiar te-am întrebat când coborai dacă număru' e pe bune. Nu mi-ai zis, deja coborâsei şi-am ştiut că nu era pe bune şi te-am înjurat, recunosc, uite, acum, te-am înjurat, japiţa dracului, cu fiţe pe ea, am vrut să cobor după tine da' oprisem aiurea, tot de dragu' tău, şi mă claxona unu' şi ştii că dup-aia ne-am întâlnit din nou, după juma' de an şi ceva, erai pe terasă la „Belvedere” şi nu mă mai ţineai mine şi eram hotărât să-ţi cer banii pe cursa aia şi să-ţi zic vreo două, da' n-am reuşit. Puteam să-mi dau seama, că era vară, de ţâţele şi de curu' tău şi de picioarele tale, da' erai tristă rău şi m-am trezit că-n loc să te-njur, te consolez, aveam emoţii, de parcă o făceam pentru prima oară. Nu să mă culc cu-o femeie, ci să mă culc cu altă femeie decât nevastă-mea. Nu ştiu ce mi-a venit, pentru prima oară, am zis să am stil, să nu fugi din prima, aşa c-am luat o cameră de pensiune două margarete şi-o sticlă de şampanie, în fine, vin din ăla spumos, rosé, cum îi zice, e drept, era cel mai ieftin pe care l-am găsit... Dup-aia, în ultima vreme, adică, mi-ai tot spus că nu mai aduc vin din ăla spumos, şampanie, în fine, mă tot futeai la cap şi cu asta şi cu altele, nici nu mai vreau să le-nşir, chestia e c-ai început să vezi numa' partea rea a lucrurilor, şi nu de ieri de-alaltăieri, şi-acuma uite unde-am ajuns, adică n-am ajuns nicăieri, că n-am o adresă, ceva, asta-i o cursă fără taxare, da' şi fără o adresă exactă, oricum, undeva tot o să ne oprim, măcar că mi se termină benzina şi tot oprim undeva, era bine dacă acuma puteai să-mi zici încotro s-o luăm, mi-ar prinde bine, ştii, îmi bat gura degeaba, doar ştii c-aşa a fost, chestia e că eu acuma unde te duc? Eu, acuma... nu înainte... ci chiar acuma– Dacă puneam aparatu' te taxam zdravăn, mai mult ca pe ăla care l-am speriat cu urechile... nu ştiu de unde mi-a venit faza... nu ştiu ce-am făcut cu– adică ba da, l-am lăsat acolo... era plin de sânge... nu m-am mai putut opri... l-am tot băgat în tine şi-acuma stai acolo... şi nu zici nimic... nu mai poţi să zici nimic... ştii... aş vrea să zici ceva... să-mi spui ce să fac... să-mi zici măcar– Nu ştiu... ceva de genu': „Pe Rândunicii şase, vă rog”... ar fi aşa de bine... simplu şi bine... ca şi când m-aş scufunda într-o pernă mare, pufoasă... Mi-e frică, ştii? Cred că– trebuie să opresc...

            (Bărbatul coboară din maşină, priveşte în jur, ezită, priveşte într-o anumită direcţie, ca şi cum ar fi descoperit ceva, începe să se dezbrace, o ia la fugă în direcţia spre care a privit ultima dată, dispare. Se-aud zgomotele unui corp intrând în apă şi interjecţii ascuţite, apoi bărbatul reapare zgribulit, ud.)

            Brrr... Nu pot. E prea rece. Ce dracu', lacu' ăsta era mai cald pe vremea asta!

            (Se îmbracă.)

            E mai bine aşa... nu vreau să mă găsească gol şi vânăt ca– Mai bine...

            (Priveşte în jur, scoate o funie din portbagaj, face un laţ, şi-l pune de gât, iese, se aud sunete surde, icnituri etc., apoi, brusc, un pârâit şi un zgomot de corp căzând. Bărbatul apare cu funia de gât şi cu o cracă în mâini, pe care o cercetează stupefiat.)

            Ce căcat.

            (Aruncă deoparte craca, îşi scoate funia, se lasă pe jos, sfârşit. După un timp se ridică, se duce la maşină, caută în torpedo, scoate un cuter, se aşează în scaunul şoferului, începe să-şi taie venele, dar cuterul nu-şi face treaba. Se uită în jur. Se uită la cuter. Încearcă din nou să-l folosească.)

 

 

  • Riduri pentru Dolly

           

            Faţa bunicii. Boţită. Zeci de linii încrucişate. Sute. Ca atunci când mototoleşti în pumn o hârtie. Şi mâinile, tot aşa, de hârtie creponată. Le-am văzut când spălau vase, le-am văzut când ştergeau praful, când tocau zarzavatul, când foloseau fierul de călcat. Când metalul încins netezea cutele rufelor. Buni, i-am zis, de ce nu-ţi netezeşti pielea mâinilor cu fierul de călcat?

            Pielea mea e cea mai rafinată fiinţă din lume. Pielea mea e cel mai sensibil animal din lume. Pielea mea e cel mai pretenţios şi flămând animal din lume. De aceea îmi hrănesc mereu tenul. Îi fac toate poftele, îi îndeplinesc toate dorinţele, îi dau toate îngrijirile. Fiindcă pielea e câinele meu, e pisica mea, e animalul meu de companie. Pielea mea nu muşcă, dar face riduri. Pielea nu latră, nu miaună, nu scânceşte, dar îşi pierde elasticitatea. Pielea mea sunt eu.

            Identitatea pielii mele: nouăsprezece aluniţe, o cicatrice, două cute între sprâncene, câteva riduri în preajma ochilor, o pată maronie pe coapsa dreaptă – semn din naştere. Pielea mea nu e anonimă. Am amprente pe degete. Am haşuri în palme. Am desenul în relief al venelor. Am coşuri. Am aluniţe. Am o cicatrice. Am riduri şi pete şi puncte negre.

            Pe Dolly am primit-o de ziua mea. Era cât mine de-naltă şi cânta şi avea două rochiţe de schimb şi un ten perfect. Mă uitam la ea şi-mi spuneam că mă uit în oglindă. Ridicam mâna – şi-o ridica şi ea. Clipeam – clipea şi ea. Zâmbeam – zâmbea şi ea. Când o dezbrăcam, o atingeam aşa cum m-aş fi atins pe mine. I-am spus „Dolly”, că aşa scria pe eticheta din cutie. Noaptea o întindeam lângă mine, sub pătură, iar ea îşi cobora pleoapele şi adormea. Nu avea sâni, cum nu aveam nici eu. O singură diferenţă era între noi: nu avea sex. Aşa că i l-am desenat eu. Cu carioca. Ea mi-a mulţumit coborându-şi pleoapele. Pielea ei era netedă ca oglinda. Mirosea a plastic. Îmi plăcea mirosul de plastic. Nu se schimba şi nu dispărea. Aşa cum nici netezimea feţei ei rotunde şi roz nu dispărea. Dolly nu avea riduri şi nu putea avea riduri. O iubeam. Dolly era perfectă.

            Apoi am început să cresc. Mi-a crescut părul, mi-au crescut sânii, mi-a crescut capul. Dolly nu-şi schimba forma, culoarea, mirosul. Mi s-au lungit mâinile, picioarele şi limba. Lui Dolly nu-i curgea sânge dintre picioare. Mi s-a modificat vocea. Dolly privea la fel de albastru spre fereastra camerei mele. Mi s-au rotunjit şoldurile. Dolly rămânea la fel de subţire. Pielea mea îşi pierdea albeaţa. Dolly cânta la fel, cu aceeaşi voce. Pe pielea mea apăreau fire de păr. Dolly strălucea la fel ca atunci când o văzusem în vitrină. Dolly nu mai era oglinda mea. Mă priveam în oglinda din baie şi vedeam un rât de porc şi cutele alea de grăsime crescând pe faţa mea. Dolly nu mă mai imita. Am vrut s-o arunc. N-am putut. Aşa c-am pus-o sub pat. Dimineaţa m-am trezit fericită. Dar când m-am privit în oglindă, am văzut în colţul ochilor o umbră. O cută. Trebuia să fie un defect al oglinzii. Am pipăit-o, am cercetat-o – era fără fisură. Am scos-o pe Dolly de sub pat. Arăta la fel. Şi zâmbea. Se răzbunase, nenorocita! Am vrut s-o arunc, dar i-am mai dat o şansă. Am pus-o la loc pe dulap. Şi noaptea mi-a vorbit. Mi-a dictat secretele ei. Mi-a dictat decalogul luptei împotriva ridurilor: Nu zâmbi. Nu fuma. Nu te încrunta. Nu te expune la soare. Nu-ţi da jos ochelarii de soare. Nu bea mai puţin de doi litri de apă pe zi. Nu uita de cremele hidratante, emoliente, vitaminizante. Nu dormi pe burtă sau pe o parte. Nu sta lângă femei mai frumoase decât tine. Nu sta lângă femei mai tinere decât tine.

            Buni, ţi-am văzut pozele din copilărie. Buni, te-am văzut fetiţă– şi nu erai tu. Era o fetiţă cu codiţe privindu-şi genunchii. Era o fetiţă, iar mama mi-a zis că eşti tu. Şi n-am crezut-o. Chipul fetiţei era strălucitor şi neted ca o copertă de revistă. Chipul fetiţei nu semăna nici de-al dracului cu chipul tău plin de riduri. Apoi am văzut celelalte imagini: o adolescentă, o tânără, o femeie încă frumoasă, o tanti obosită. Mama mi-a zis că eşti tu. Şi n-am crezut-o. Doar tanti aia obosită mi s-a părut că eşti tu. Avea deja cute şi riduri şi cenuşiul ăla de scoarţă de copac. Apoi am văzut şi alte poze, cu bunicul, cu mătuşa Sara, cu mine. Mama mi-a zis că e bunicul, că e mătuşa Sara, că sunt eu. Şi n-am crezut-o. sunt doar nişte fotografii. Nişte imagini idioate!

            Ieşeam şi le spuneam Dariei, Mariei, lui Carmen: „Acum aveţi pielea netedă şi albă, dar într-o zi o să faceţi cute, pliuri, riduri şi pete”. „Ba eu o să fac copii”, spunea Daria. Maria dădea apă la şoareci. Carmen o striga pe mă-sa. „O să fiţi cenuşii şi mototolite”, le ziceam. Ele-mi întorceau spatele şi nu-mi vorbeau cu zilele. De atunci aşa-mi recrutam prietenele: le spuneam cum o să le-arate feţele şi pântecele şi şoldurile, le arătam Viitorul. Nu rămânea nimeni lângă mine. Într-o zi, Clau s-a apropiat de mine şi-a-ncercat să mă pipăie. I-am spus: „Peste douăzeci de ani o să am atâtea riduri că n-o să mă mai recunoşti”. A râs şi-a-ncercat să-mi pună mâna pe sâni. „Peste încă douăzeci o să am faţa zbârcită şi pielea uscată şi plină de pete”, i-am zis. Clau s-a oprit şi m-a privit nedumerit. „Iar dac-o să trăiesc cât bunica, o s-arăt ca o hârtie boţită”, am zis. Clau a scuipat un „ba pe-a mă-ti!” şi s-a dus învârtindu-se.

            Dolly mă privea cu ochii ei albaştri, eu o uram. O uram şi creşteam. Atunci am renunţat la mama mea şi la tatăl meu din dormitor. Mama mea era acum Pink Skin. Tatăl meu erau cremele, alifiile, rimelul, fardul, culorile. Baia era uterul din care ieşeam zilnic, fără pete şi riduri, neprihănită şi cu pielea hrănită. În bancă stăteam lângă cea mai urâtă colegă. În recreaţie eram lipită de cea mai lălâie fată. În cluburi mă aşezam alături de cea mai naşpa tipă. Vânam sprâncenele împreunate, mustăţile neepilate, feţele pătate, ridate, întunecate. Coşurile şi negii, punctele negre din pori şi buzele crăpate. Cicatricele şi petele de lupus. Pomeţii aspri şi pielea uscată. Şi-ntr-o zi s-a aşezat în faţa mea Tony. „Cară-te!”, i-am spus.

            El a zâmbit: ”Ce faci, păpuşă?” Păpuşă...!? Ştia. Mă cunoştea mai bine ca oricine altcineva. Ştia. Mă atingea cum nu mă mai atinsese nimeni. Ştia. Eram păpuşa lui. Îmi plăcea să fiu păpuşa lui. Îmi doream să fiu păpuşa lui. „Ce mai faci, păpuşă?”, mă-ntreba şi vocea lui era mâna cu care mă mânuia. Degetele lui erau vocea care mă răscolea. Lui i-am dat voie să mă vadă aşa cum nu mă vedea decât Dolly. În faţa lui mi-am dat jos mai mult decât hainele. În faţa lui mi-am şters masca de ten şi rimelul şi rujul. El mi-a văzut atunci cele mai ascunse riduri şi cele mai fine cute.

            Peste o lună, Tony mi-a dat papucii. „Eşti prea bătrână pentru mine, păpuşă…” Era vară, cald, machiajul meu avea perfecţiunea feţei lui Dolly. Eram înconjurată de prieteni, prietene, cunoscuţi şi necunoscuţi. Şi toţi au văzut. Au văzut urmele lacrimilor pe pomeţi. Au văzut albul crăpând. Au văzut culoarea adevărată a obrajilor mei. Au văzut firişoarele şi ridurile. Au văzut Viitorul.

            Avea dreptate. Peste câţiva ani avea să înceapă numărătoarea inversă. Peste câţiva ani voi începe numărul unic de strip-tease al oricărei femei. La 31 îmi dau jos ochelarii de soare şi rimelul. La 32 îmi dau jos culoarea din obraji. La 33 îmi dau jos hainele. La 34 îmi scot scalpul. La 35 îmi dau jos muşchii de pe oase. La 36 îmi scot organele interne. La 37 îmi scot arterele, venele, capilarele. La 38 îmi scot cartilagiile. La 39 îmi scot oasele. La 40 toţi vor privi prin mine. La 40 voi fi expirată.           

            Aşa c-am fugit la mama Pink Skin. Şi ea mi-a recomandat: injecţii subcutanate cu toxina botulinică, injecţii cu acid hialuronic, peeling-ul chimic, microdermoabraziunea, liftingul facial, chirurgia reconstructivă, mezoterapia, alfa-hidroxi acizii, extractul boswellic, serul decontractant, Kombucco Orientalis, fotoregenerarea cu lumină pulsatorie, perna cu oxid de cupru, terapia cu HGH! Aşa că faţa mea e opera mea de artă. Femeile clipesc de două ori mai des decât bărbaţii. Eu clipesc de două ori mai rar decât orice bărbat. Nu ies niciodată din casă fără să-mi pun masca de farduri. Dac-aş sta într-o vitrină, aş părea o păpuşă uriaşă. Dac-aş sta într-o vitrină, aş fi cumpărată. Într-o zi m-am văzut în staţia de autobuz, aşteptând nemişcată, într-un panou publicitar. N-aveam nici un rid. Stăteam ca-ntr-o vitrină şi n-aveam nici un rid. Eram perfectă.

            Da, Pink Skin! Pink Skin: inamicul timpului. Pink Skin propune fondul de ten de două ori mai inteligent, special formulat pentru nevoile tenului mixt. Matifiază acolo unde tenul străluceşte datorită conţinutului de pudre matifiante şi extractului de hammamelis, şi hidratează graţie agenţilor emolienţi şi a extractului de lotus. Pink Skin propune o gamă de şapte creme, unguente şi alifii împotriva pielii zbârcite, cenuşii, mototolite, pătate a bunicii.

            Am luat loţiunea tonică şi am turnat pe discul de vată. Mi-am şters faţa. Şi-n câteva clipe, când ultimul petec de piele şi-a pierdut culoarea vie, şi-a dezvăluit ridurile, haşurile, suprafaţa de şmirghel, am înţeles. Era chipul bunicii.

            Bunica are un chip mototolit. Bunica voi fi eu. Bunica voi fi eu?!

            (Urlă)

            Fotografiile le-am făcut fărâmiţe-fărâmiţe. Mama s-a supărat foc pe mine. Am încremenit cu genunchii la gură şi-am închis ochii. Buni a zâmbit şi-a spus: „Hai să bei lapte”. Eu am zis: „De azi nu mai ies din casă”. Mama a zis: „Termină cu prostiile!” Eu am zis: „E din cauză că mă mişc”. Mama a zis: „Ai febră?” M-am cufundat în fotoliul de piele al bunicii şi-am tăcut. Nu trebuia nici să vorbesc, nici să citesc, nici să privesc la televizor, nimic. Nici să clipesc, dacă se putea. Se putea: am închis ochii, cu genunchii la gură. Mama s-a rugat de mine. Mama a ţipat. Mama l-a chemat pe tata. Tata a venit într-un suflet. Tata m-a întrebat ce am şi eu am zis: „Nu mai plec de-aici niciodată”. Tata a zis: „Termină cu prostiile!” Peste o oră mă lua pe sus şi mă urca în maşină: „Mergem la doctor”, a zis. Afară ploua cu găleata. Tata drăcuia. Mama plângea. Mătuşa Sara vorbea. Buni o repezea. Maşina derapa. Am deschis ochii. Am zis: „Zăpadă”. Toţi au încremenit. „Ce-a zis?” a-ntrebat mama. Am zis: „Rugină”. Mama i-a zis lui tata: „Nu mai mergem la urgenţe, mergem la psihiatru”. Am zis: „Multă zăpadă”. Am zis: „Mi-e cald”. Mâinile lui buni m-au atins. Mâinile lui buni erau zbârcite. Am ţipat: „Vreau afară! Opriţi maşina, vreau afară!” Mâinile lui buni m-au atins din nou: „Stai cuminte, păpuşă...” Păpuşă? Da, păpuşă! Asta era! Păpuşile n-au riduri. Păpuşile nu se storcesc ca o lămâie. „Buni, eu sunt o păpuşă”, am zis. „Buni, nu-i aşa că eu sunt o păpuşă? Mama mea e fabrica de păpuşi, tata e roboţeii de pe banda rulantă. Am văzut eu, la Discovery. Nu ştiu cine eşti tu, buni. Te ascunzi după riduri, buni...” Buni încremenea. Mătuşa Sara boscorodea. Tata pizduia. Mama plângea. Toată lumea îmbătrânea. Şi-atunci am zis: „Eu sunt o păpuşă; buni mi-a zis că-s o păpuşă. Buni, te iubesc. Buni, te iubesc, dar nu vreau să ajung tu”. „Nu ţi-e ruşine?!” a ţipat mama. „Pielea mea îşi schimbă culoarea după vârstă, după soare, după boli.  Pielea mea nu e de plastic. Pielea mea va fi pielea de broască a bunicii!” Mama mi-a dat o palmă. Frânele maşinii au scrâşnit. Prin parbriz, lumea s-a năpustit spre mine.

            Mâinile lui buni aveau să devină mâinile mele. Faţa lui buni avea să fie faţa mea: o scoarţă de copac cu ochi, nas şi gură. Pe când Dolly... Dolly era perfectă. Îţi venea s-o dezmembrezi, de perfectă ce era. Să-i scoţi ochii, să-i scrijeleşti obrajii, să-i retezi degetele, să-i cauţi bateriile. Şi ea să-şi coboare pleoapele şi să zică: „Băga-mi-aş!” Am băgat-o în dulap şi am urât-o. Dar nu mi-a ajuns. Am băgat-o în cada cu apă şi-am ţinut-o acolo până şi-a dat duhul. A rămas fără voce, dar tenul era la fel de neted şi de roz. Aşa că nu mi-a ajuns. I-am scos ochii. Prima dată ochiul stâng, apoi ochiul drept. Cu un briceag. N-a scos nici un sunet. Nu putea. Nu mai avea voce. Şi pleoapele cu gene răsfrânte n-au mai coborât peste ochii sticloşi, ci peste două găuri diforme. Apoi i-am smuls un braţ. I-aş fi smuls inima, da’ n-avea, nenorocita! Aşa că i-am smuls celălalt braţ. Acum n-o mai chema „Dolly”, ci „Venus”. Aia din Milo. Da’ nu-şi merita numele, fiindcă n-avea sâni. Dac-ar fi avut, i-aş fi tăiat. Aşa cum am făcut cu capul. Da! Zăcea acolo, ciuntită, patetică, idioată, pe parchet, şi m-am repezit în bucătărie, am scos toporişca aia cu care buni tranşează oasele, şi hârşti! Capul s-a rostogolit până sub masă. Ce bine a fost! S-a auzit un scâncet. Sau un şuierat. Sau un geamăt. Nu, n-avea cum! Nu mai avea voce. O pierduse în apa din cadă. Nu mai avea voce. Aşa cum nu avea nici riduri. O uram! O uram şi îmbătrâneam. O uram, aşa c-am aruncat-o: piciorul drept în containerul din faţa blocului, piciorul stâng într-o pubelă din centrul oraşului, mâna dreaptă într-un şanţ, mâna stângă la canal, trunchiul într-o fundaţie de beton.

            Apoi, fiindc-am obosit, i-am luat capul în poală şi i l-am mângâiat. Am văzut că nu avea riduri. Norocoasa dracului, n-avea riduri!

            I le-am desenat eu, cu carioca.

 

 

(textul integral în volumul „Ei sunt printre noi”, ed. Tracus Arte, 2018)

 

  • Hits: 33