Frigul
Mihai Ignat
Frigul
(elegie)
2018, editura Nemira
şi ştiu că e viaţa, mai puţin o zi,
deşi nu fac decît să stau
pe spate, cu mîna ridicată,
chiar dacă nu-mi curge sînge
din nas,
ci numai prin vene şi nici
un simţămînt în mine deşi mă întorc
de pe o parte pe alta
ca atunci cînd mă voi răsuci
în întuneric
şi nici un cuvînt şi nici o mie de cuvinte
nu vor putea să exprime oroarea noului
tărîm care de fapt e cel mai vechi aşa că antidotul
e pileala,
Sfînta Pileală,
şi poate jocul
cu degetul, cel prin care eu şi ea şi încă o ea şi
încă o foarte ea
formăm un lanţ uman o pedeapsă
vizuală pentru cei mai puritani, o scandaloasă
replică la un tablou nepictat care s-ar numi
„Inocenţa”
o interpretare atît de orizontală a celor mai
ascunse dorinţe mai ales că între timp,
în oricare timp, se clădeşte
pe ruine neştiute pe cenuşă deşi nu curge sînge
din mine şi nu cer iminenţa,
ci doar să ştiu cum e înăuntrul
minţii altcuiva fiind în afară acolo unde
în fiecare zi se spun minciuni de fapt fiind
înăuntrul meu şi rostogolind
imagini
care ar purta
bare de fier
din punctul
de vedere al multora, cum ar fi încordarea la vederea
şosetelor trei sferturi sau la atingerea a două
limbi adolescentine
asta ca să nu devin discursiv şi să nu
recunosc că din mine n-a mai rămas decît
partea cea mai amară
şi deloc prăbuşită poate chiar victorioasă, un drapel
interior o mascaradă festivă care
din carne iese şi-n carne se-ntoarce
şi totuşi mai bine devin discursiv decît să mă las
purtat de violenta concreteţe a rulării
şosetelor trei sferturi
şi albe
pe gambele subţiri
şi albe
deşi tocmai asta mi se-ntîmplă poate şi
pentru că uit să privesc în afară acolo unde
în fiecare zi se spun minciuni ca nişte zaruri
care decid ca nişte zei cubici minusculi
absolut imparţiali de o cruzime pe care nimeni
n-o recunoaşte nici măcar cînd ajungi pe spate
cu mîna ridicată ca şi cum ţi-ar curge
sînge
ca şi cum l-ai chema din degete spre
inimă
şi cînd vezi limba ca o flacără
coborînd spre pîlpîitorul
dezastru
al celor mai mici sîni din lume te gîndeşti
brusc la transgresiunile artei la mesajele care
ţîşnesc
din toate colţurile lumii spre celelalte colţuri
ale lumii construind
mercantilul şi fragilitatea
şi locuri imposibil de găsit pe hărţi unde totuşi
găseşti pînă şi dragostea, de furie nici nu mai vorbim,
care întoarsă în jurul propriei axe
poate deveni mai frumoasă decît orice călătorie mai
puternică decît cel care o stîrneşte
sau decît cel în care se naşte, o cîtă
preţiozitate
în atîta
adevăr, mai multă decît în gestul palmelor
făcute căuş să primească stropii, în zîmbetul
roşu
din clipa în care dulcele devine acru
şi înţelegi că lumea e suficient
de mare ca să găseşti în ea absolut orice
aşa că de ce nu şi
o femeie care sughite cînd face dragoste
o soluţie pentru contactele intime nefinalizate
o urechelniţă în urechea lunii
un canion privit prin spaima de a nu-l putea
străbate
un poem dedicat nectarului
o siguranţă de sine împinsă pînă la extrem
un mecanism cu trei întrerupătoare
un elefant care striveşte crengi şi frunze în jungla
unde nu voi ajunge niciodată
o cataractă operabilă
mai multe cataracte operabile
şi mai multe cataracte operabile
un miliard de confuzii dar nu simultane
un pavaj pe care mă tîrăsc ca şi cum aş urca
un zid
o femeie şi un pitic întinşi pe o masă
un logoped foarte urît comprimînd mituri
unsprezece vietăţi făcînd pe moartele în nouă
locuri atît de diferite că saltul mental ar
duce la depresie
şase medalii pe un piept în uniformă
o pată, adică un cîine 2D pe o şosea dintr-un
ţinut cu climă temperată şi o rată a
sinuciderilor acceptabilă cel
puţin pentru aceia care se
uşurează din picioare
incluzînd aici şi cîteva
femei
o locomotivă gonind cu 120 de km/oră şi cu tot
felul de oameni trecîndu-i prin faţă
e drept cu mult înainte ca maşinăria
de 114 tone să ajungă în
punctul lor de trecere şi
enumerarea ar putea să continue fără oprire
pentru că nu doar pentru orice obiect fiinţă stare
idee există un cuvînt, dar mai există şi combinaţiile
dintre ele, ceea ce ar putea să însemne
că nu există sfîrşit, dar nu
înseamnă o ştiu pînă şi eu care nu sînt nici măcar
neometafizician
şi nu înregistrez decît micile derapaje ale cîtorva
cunoştinţe şi ridic mîna fiind pe spate
fără să-mi curgă sînge deşi doctoriţa cu piept
gelatinos mi-a sugerat să donez
să devin util
societăţii, şi mă gîndesc că nimic
nu mă impresionează mai tare ca un om, poate
chiar o femeie, care merge împotriva
unei mulţumi, poate o şi despică
împotrivindu-se fugii acesteia şi apoi îmi vine
în minte „închide imaginea”, altceva nu-mi trece
decît „închide imaginea” şi e ca atunci cînd
m-am trezit şi nu ştiam dacă era dimineaţă sau
după-amiază şi stivuitorul sau ce dracu era
bipăia enervant pe şantierul de vizavi
măsurînd deloc măreţ timpul, iar
cerneala stiloului rămas deschis făcuse o floare
pe plapuma deja plină de flori ceea ce era nu doar
supărător ci şi redundant
iar creierul îmi trimitea la suprafaţă ceva de genul
„voi fi mort sau nu voi fi deloc”
aşa că mi-am amintit că boschetarul din
colţ de mulţi ani tot
promite să înnebunească
şi că eu sînt soiul de jivină care nu dansează tango
dar care n-ar ezita să se aplece şi să culeagă din
spumă genunchiul unei femei, adică pe ea toată,
chiar dacă nu s-ar numi Afrodita,
aspect
indiferent faptului că deşi nu pare, asta e o
rugăciune funebră
un rit de chemare a bătrîneţii
o înjurătură scuipată forţelor oarbe
care m-au făcut iar curînd mă vor desface chiar
dacă prin intermediul unor trupuri care reprezintă
fiinţe dragi mie, dar nu atît de tare încît
să nu suport viaţa şi fără ele, ceea ce
sper că nu mă face sociopat deşi ştiu că nici
suflet dulce sau cum s-ar putea numi acea persoană
care iubeşte cu adevărat
şi nu taie în carne vie
şi nu boceşte ca mine vîrsta următoare
dar nici nu recurge deloc cucernic la
Sfînta Pileală
la care mă tot gîndesc în ciuda faptului că
n-o practic sau încă n-o practic, nu recurge nici
la comoţia cerebrală
pentru a-şi acoperi
urmele bunătăţii şi compasiunii şi pietăţii aceleia
la fel de nesuferită ca o durere de dinţi trimisă spre
pedeapsă de cei mai olimpieni zei cu putinţă
obosiţi acum, fumînd iarbă probabil şi
urinîndu-se peste capetele turiştilor
dar nu mai obosiţi decît săpătorii de morminte
iarna cînd pămîntul e atît de tare încît scoate
scîntei cînd tîrnăcopul încearcă
să-l rupă să-i sfîrtece densitatea ca să lase înăuntru
un trup de care lumea se dispensează aşa cum
o vacă, da, o vacă, se dispensează de
mugetul ei în timp ce paşte şi îşi
ridică privirea aia de vacă din pămînt nu acelaşi
pămînt
în care trupul intră cu hainele sale poate cele mai
bune, în orice caz negre şi împotriva cărora trupul
acela nu mai poate protesta,
deşi poate că nici n-ar face-o fiind vorba
de cele mai bune haine
şi
nu înţeleg de ce mă-ntorc la imaginea asta
imbecilă
în loc să urlu
să mă tăvălesc pe jos
să fac ţăndări
să creez brusc
cioburi şi haos aşa că nu-mi rămîne
decît să-mi
aduc aminte că uneori culoarea cea mai vie
înseamnă
otravă
nu neapărat în stare pură,
nici nimicul nu mai e
în stare pură ci creşte
ca iedera pe ziduri
colmatează lemnul şi materiile
poroase şi chiar inima
ţinută în mişcare de pumnul
delicat al sîngelui,
nimicul sortit pieirii doar în poemele speranţei
doar în basmul povestit de buze
boţite
de-o gură care pare că niciodată n-a fost altfel
deşi uneori culoarea e o simplă cerere de amînare
a urîţeniei,
nu întotdeauna aprobată,
ba dimpotrivă,
mai des respinsă de alb-negrul amiezilor calde sau
- Hits: 496