Frigul

 Mihai Ignat

 

 

 

Frigul

(elegie)

    2018, editura Nemira

 

 

 

                        şi ştiu că e viaţa,                     mai puţin o zi,

                        deşi nu fac decît să stau

                                                            pe spate, cu mîna ridicată,

                        chiar dacă nu-mi curge sînge

                        din nas,

                                                ci numai prin vene şi nici

                        un simţămînt în mine deşi mă întorc

                                                                        de pe o parte pe alta

                        ca atunci cînd mă voi răsuci

                                                                                    în întuneric

                        şi nici un cuvînt şi nici o mie de cuvinte

                                    nu vor putea să exprime oroarea noului

                        tărîm care de fapt e cel mai vechi aşa că antidotul

                        e pileala,

                                                Sfînta Pileală,

                                                                        şi poate jocul

                        cu degetul, cel prin care eu şi ea şi încă o ea şi

                        încă o foarte ea

                                                formăm un lanţ uman o pedeapsă

                        vizuală pentru cei mai puritani, o scandaloasă

                                    replică la un tablou nepictat care s-ar numi

                                                            „Inocenţa”

                        o interpretare atît de orizontală a celor mai

                        ascunse dorinţe mai ales că între timp,

                                                            în oricare timp, se clădeşte

                        pe ruine neştiute pe cenuşă deşi nu curge sînge

                                    din mine şi nu cer iminenţa,

                                                ci doar să ştiu cum e înăuntrul

                        minţii altcuiva fiind în afară acolo unde

                        în fiecare zi se spun minciuni de fapt fiind

                        înăuntrul meu şi rostogolind

                                                                                    imagini

                        care ar purta

                                                bare de fier

                                                                        din punctul

                        de vedere al multora, cum ar fi încordarea la vederea

                        şosetelor trei sferturi sau la atingerea a două

                                    limbi adolescentine

                                                asta ca să nu devin discursiv şi să nu

                        recunosc că din mine n-a mai rămas decît

                                                                        partea cea mai amară

                        şi deloc prăbuşită poate chiar victorioasă, un drapel

                        interior o mascaradă festivă care

                                    din carne iese şi-n carne se-ntoarce

                        şi totuşi mai bine devin discursiv decît să mă las

                        purtat de violenta concreteţe a rulării

                                                            şosetelor trei sferturi

                                                                                    şi albe

                        pe gambele subţiri

                                                                                    şi albe

                        deşi tocmai asta mi se-ntîmplă poate şi

                        pentru că uit să privesc în afară acolo unde

                        în fiecare zi se spun minciuni ca nişte zaruri

                                    care decid ca nişte zei cubici minusculi

                        absolut imparţiali de o cruzime pe care nimeni

                        n-o recunoaşte nici măcar cînd ajungi pe spate

                        cu mîna ridicată ca şi cum ţi-ar curge

                                                                                    sînge

                                    ca şi cum l-ai chema din degete spre

                        inimă

                                    şi cînd vezi limba ca o flacără

                                                coborînd spre pîlpîitorul

                                                                                    dezastru

                        al celor mai mici sîni din lume te gîndeşti

                        brusc la transgresiunile artei la mesajele care

                                                ţîşnesc

                        din toate colţurile lumii spre celelalte colţuri

                        ale lumii construind

                                                            mercantilul şi fragilitatea

                        şi locuri imposibil de găsit pe hărţi unde totuşi

                        găseşti pînă şi dragostea, de furie nici nu mai vorbim,

                                    care întoarsă în jurul propriei axe

                        poate deveni mai frumoasă decît orice călătorie mai

                                                puternică decît cel care o stîrneşte

                                    sau decît cel în care se naşte, o cîtă

                                                            preţiozitate

                                                                                    în atîta

                        adevăr, mai multă decît în gestul palmelor

                        făcute căuş să primească stropii, în zîmbetul

                        roşu

                                    din clipa în care dulcele devine          acru

                                                şi înţelegi că lumea e suficient

                        de mare ca să găseşti în ea absolut orice

                                                                        aşa că de ce nu şi

                        o femeie care sughite cînd face dragoste

                        o soluţie pentru contactele intime nefinalizate

                        o urechelniţă în urechea lunii

                        un canion privit prin spaima de a nu-l putea

                                                                                    străbate

                        un poem dedicat nectarului

                        o siguranţă de sine împinsă pînă la extrem

                        un mecanism cu trei întrerupătoare

                        un elefant care striveşte crengi şi frunze în jungla

                                                unde nu voi ajunge niciodată

                        o cataractă operabilă

                        mai multe cataracte operabile

                        şi mai multe cataracte operabile 

                        un miliard de confuzii dar nu simultane

                        un pavaj pe care mă tîrăsc ca şi cum aş urca

                                                                                    un zid

                        o femeie şi un pitic întinşi pe o masă

                        un logoped foarte urît comprimînd mituri

                        unsprezece vietăţi făcînd pe moartele în nouă

                                    locuri atît de diferite că saltul mental ar

                                                duce la depresie

                        şase medalii pe un piept în uniformă

                        o pată, adică un cîine 2D pe o şosea dintr-un

                                    ţinut cu climă temperată şi o rată a

                                                sinuciderilor acceptabilă cel

                                                puţin pentru aceia care se

                                                            uşurează din picioare

                                                            incluzînd aici şi cîteva

                                                                        femei

                        o locomotivă gonind cu 120 de km/oră şi cu tot

                                    felul de oameni trecîndu-i prin faţă 

                                                e drept cu mult înainte ca maşinăria

                                                            de 114 tone să ajungă în

                                                            punctul lor de trecere şi

                        enumerarea ar putea să continue fără oprire

                        pentru că nu doar pentru orice obiect fiinţă stare

                        idee există un cuvînt, dar mai există şi combinaţiile

                        dintre ele, ceea ce ar putea să însemne

                                                            că nu există sfîrşit, dar nu

                        înseamnă o ştiu pînă şi eu care nu sînt nici măcar

                        neometafizician

                        şi nu înregistrez decît micile derapaje ale cîtorva

                                                cunoştinţe şi ridic mîna fiind pe spate

                        fără să-mi curgă sînge deşi doctoriţa cu piept

                                    gelatinos mi-a sugerat să donez

                                    să devin util

                        societăţii, şi mă gîndesc că nimic

                        nu mă impresionează mai tare ca un om, poate

                                    chiar o femeie, care merge împotriva

                                                unei mulţumi, poate o şi despică

                        împotrivindu-se fugii acesteia şi apoi îmi vine

                        în minte „închide imaginea”, altceva nu-mi trece

                        decît „închide imaginea” şi e ca atunci cînd

                        m-am trezit şi nu ştiam dacă era dimineaţă sau

                        după-amiază şi stivuitorul sau ce dracu era

                                    bipăia enervant pe şantierul de vizavi

                                                măsurînd deloc măreţ timpul, iar

                        cerneala stiloului rămas deschis făcuse o floare

                        pe plapuma deja plină de flori ceea ce era nu doar

                                    supărător ci şi redundant

                        iar creierul îmi trimitea la suprafaţă ceva de genul

                        „voi fi mort sau nu voi fi deloc”

                                    aşa că mi-am amintit că boschetarul din

                                    colţ de mulţi ani tot

                                                promite să înnebunească

                        şi că eu sînt soiul de jivină care nu dansează tango

                        dar care n-ar ezita să se aplece şi să culeagă din

                        spumă genunchiul unei femei, adică pe ea toată,

                        chiar dacă nu s-ar numi Afrodita,

                                                                                    aspect

                        indiferent faptului că deşi nu pare, asta e o

                                    rugăciune funebră

                                    un rit de chemare a bătrîneţii

                                    o înjurătură scuipată forţelor oarbe

                        care m-au făcut iar curînd mă vor desface chiar

                        dacă prin intermediul unor trupuri care reprezintă

                        fiinţe dragi mie,          dar nu atît de tare încît

                                    să nu suport viaţa şi fără ele, ceea ce

                        sper că nu mă face sociopat deşi ştiu că nici

                        suflet dulce sau cum s-ar putea numi acea persoană

                                                care iubeşte cu adevărat

                        şi nu taie în carne vie 

                        şi nu boceşte ca mine vîrsta următoare

                        dar nici nu recurge deloc cucernic la

                                                                        Sfînta Pileală  

                        la care mă tot gîndesc în ciuda faptului că

                        n-o practic sau încă n-o practic, nu recurge nici

                                    la comoţia cerebrală

                                                                        pentru a-şi acoperi

                        urmele bunătăţii şi compasiunii şi pietăţii aceleia

                        la fel de nesuferită ca o durere de dinţi trimisă spre

                        pedeapsă de cei mai olimpieni zei cu putinţă

                                    obosiţi acum, fumînd iarbă probabil şi

                                    urinîndu-se peste capetele turiştilor

                        dar nu mai obosiţi decît săpătorii de morminte

                        iarna cînd pămîntul e atît de tare încît scoate

                                                scîntei cînd tîrnăcopul încearcă

                        să-l rupă să-i sfîrtece densitatea ca să lase înăuntru

                        un trup de care lumea se dispensează aşa cum

                                    o vacă, da, o vacă, se dispensează de

                                                mugetul ei în timp ce paşte şi îşi

                        ridică privirea aia de vacă din pămînt nu acelaşi

                                                pămînt

                        în care trupul intră cu hainele sale poate cele mai

                        bune, în orice caz negre şi împotriva cărora trupul

                        acela nu mai poate protesta,

                                    deşi poate că nici n-ar face-o fiind vorba

                        de cele mai bune haine

                                                            şi

                        nu înţeleg de ce mă-ntorc la imaginea asta

                                    imbecilă

                        în loc să urlu

                                                să mă tăvălesc pe jos

                                                            să fac ţăndări

                                                                        să creez brusc

                        cioburi şi haos aşa că nu-mi rămîne

                                    decît să-mi

                        aduc aminte că uneori culoarea cea mai vie

                        înseamnă

                                                otravă

                        nu neapărat în stare pură,

                                                            nici nimicul nu mai e

                        în stare pură ci creşte

                                    ca iedera pe ziduri

                                                colmatează lemnul şi materiile

                        poroase şi chiar inima            

                                                ţinută în mişcare de pumnul

                        delicat al sîngelui,

                        nimicul sortit pieirii doar în poemele speranţei

                        doar în basmul povestit de buze

                                                boţite

                        de-o gură care pare că niciodată n-a fost altfel

                        deşi uneori culoarea e o simplă cerere de amînare

                                    a urîţeniei,

                                                            nu întotdeauna aprobată,

                                    ba dimpotrivă,

                        mai des respinsă de alb-negrul amiezilor calde sau