Lumina citește chipul ca pe un text scris în Braille

***

Secretul o să ți-l spun mai tîrziu. Ne rămîn doar umbrele lungi ale paharelor aruncate de soarele răsărind.  Nu, nu sînt romantic, așa arată masa dintre noi, înainte să te sărut pe ea. De fapt, doar în gînd. E prea frig pentru asta, și eu prea decent, ca un șifonier. După ce o să ți-l spun, secretul, viața ta o să fie altfel. Orașul va arăta diferit în ochii tăi. Păianjenii vor avea picioare de trei ori mai lungi, dar la fel de subțiri. Minutele vor fi muuuuuuuuuuuuuult mai scurte.  

Sau poate nu ți-l spun, ca să-i las pe alții să-ți schimbe viața. Un dinozaur cît o cutie de chibrituri își întinde gîtul lung peste degetul mare al mîinii mele stîngi. Nu, nu pot. Nu pot să-i las pe alții. Eu vreau să-ți schimb viața, nimeni altcineva. Aș putea să privesc cerul, dar mai bine îți doresc sînul drept. Numai pe cel drept, ca să-l fac gelos pe cel stîng. Dimineața nu mai e dimineață, pe ruinele ei crește o zi al dracului de obișnuită. Dinozaurul ăla cît o rădașcă îmi înconjoară mîna încet, mîna uitată pe masa dintre mine și tine. Chipul tău e nestins. Din nou, ca la 17 ani, după un clipit, nu mai înțeleg lumea.  

***

Nu viața lui este un turnesol, ci adevărul pe care pretinde că nu-l va mai lăsa pe mîna altora, asta pentru că, biet profesoraș, află vestea aia cea mai cumplită din gura omului în halat alb. Așa că-și distruge tot ce i-a rămas, ca atunci cînd dai foc spre a opri focul care vine spre tine – doar că fără să plănuiască asta. Își părăsește soția, concepe un sentiment de măreție proiectat pe pereții a trei minute și jumătate, își taie punțile provocîndu-i pe ceilalți să i le taie, vede chiar cum un geam deschis reflectă un pubis proeminent ca o proră. Traversează străzi ca niște artere de sînge. Nu mai lipsește decît ploaia pentru ca el să devină un receptacol al misticismului, dar cum pînă și literele cărților aruncate pe jos răspîndesc gîndacii spre nord-vest, un șuierat oblic îi decupează zimțuit forma corpului. Final ironic: vestea cumplită fusese o eroare birocratică.

O forță necunoscută ține mîna eroului fără voie deasupra apei care vuiește.

***

Să știi, chiar să știi. Să știi, chiar să știi că zilele acelea vor putea fi numite fericite. Să știi, chiar să știi că zilele acelea nu vor da naștere altora identice. Că au putere asupra restului vieții tale ca nimic altceva, deși se vor vărsa în țărînă, că vor fi urmate de multe altele care te vor îndepărta de miezul călăuzitor, te vor învăța, stupid și neiertător, ce înseamnă suferința. Să știi, chiar atunci cînd trăiești acele zile, că unele ființe se întorc, precum broaștele țestoase în mare, dar nu și zilele acelea.