login



plus minus gleich

kleinpoeme

E-mail Print

Simţindu-i dogoarea

Mă întrebam
simţindu-i dogoarea
pe faţă
dacă zîmbetul ei
îmi aparţine
sau e trimis
la dracu

peste umărul meu.

Şi-mi spuneam:
şi din urechea ta
va ronţăi
cineva.



Ce aud şi ce strivesc

Tîmpitu’ ăla ‘ce
că urcă-n trenu’ vieţii
şi nu mai coboară de-acolo
nici mort

mama în mijlocul
ţării
drege maioneza tăiată

secolu’ ăsta  n-a-nceput bine
n-a-nceput bine, ascultă la  mine,
‘ce tîmpitu’,

vocea nevesti-si
e un gîndac.




Efecte uşoare

O pipăie
ca pe-o monedă
ascunsă-n buzunar

pe incisivii ei de iepure
o pată de ciocolată

mîna întîlneşte
piciorul
umflat ca mareea

renunţă
la efecte uşoare cum ar fi
păpuşile aruncate-n aer

cu degetul pudrat
poţi albi orizontul

mirosul putoarea damful duhoarea
smreduirea împuţiciunea
nu.




Călătorie insinuantă

Totul a decurs normal
pînă cînd a trecut
la predici insinuante
m-a trădat
cînd îmi era lumea
mai dragă, între
fotografia stîlpului
de înaltă tensiune şi aceea
a coloniei de ciuperci
de pe trunchiul doborît
în verde-cenuşiu

n-a mai avut rost
să-mi ţin ideile acasă

am ridicat tonul

am făcut ceva pe bunul lui
simţ, pe vocea lui mieroasă

călătoria aia era
în fond
un accelerat străbătînd
privirea placidă
a douăzeci şi una de oi
dintr-o turmă
de şaizeci şi trei.

 

 

Verde, rubin, muşte

Maşina aia crea cea mai bună
ceaţă, zice,

ştii, s-ar putea ca pe Lună
să nu fi ajuns nimeni, zice

în gîndul tău
femeia în rochie verde
sărută rubinul

difuzorul
bagă ritmuri în tine

mirosul de ciorapi purtaţi
îţi taie calea
către frumuseţea ei

tot aici douăj’de ani
mai devreme
pliciuiai muşte

solul, mişcările, celebrele
cuvinte “un pas mic
pentru un om…” doar
într-o afurisită de cutie.



Servicii obligatorii

Asociaţia Împotriva Criminalităţii
vine în sprijinul populaţiei
oferind următoarele servicii:
xerox 2000 lei/pagina
dactilografiere 15000 lei/pagina

pe grilajul geamului
un fular înnodat

cei care poartă ochelari
se vor fotografia
OBLIGATORIU
cu

un muşchi zvîcnindu-i
pe faţă.



A privi pătrăţele negre

Cu vocea prelungind
înserarea pînă în buza
paharului cu lapte.
Dîndu-mi putere.

Să te roteşti
ca rufele în maşina
de spălat
fiindcă bucuria se plăteşte
şi ea cumva (pînă atunci
dîndu-i tîrcoale
de atîtea ori încît ai fi zis
că e o femeie
cu axilele rase).

Să îl priveşti
pe taximetristul galben
cu pătrăţele negre
şi să ştii că are
patruzeci şi şapte de ani
şi opt zile
de trăit.

Automobilul mormăind
“spală-mă”.



După coji, în miezul zilei

Părea să nu dorească întîlnirea
aşa că printre mese
n-a căutat decît pentru
a le părăsi ca pe nişte
nave cu pînze pătate.

Terasa în plină umbră,
explodînd în jurul unei rochii
mai vechi.
Evocînd bîzîitul neonului
defect.

Privirea săpînd
după coji

în miezul zilei.




Pur şi simplu cartonaşe

Ca o pată de căldură
pe care o vede numai
pielea ei arămie

ei, da, ţesătura
despre care se spune că-şi
schimbă culoarea cînd lumina
insistă ca un comis-voiajor:
mii de cartonaşe
suflate cu bronz rotite
după soare

o chestie mai simplă
decît arta de-a alege lucruri
dintr-un super-magazin

totuşi, de ce astru
îşi apără pielea ciuruită
acolo, în carcera de lemn,
bunicul
fetiţei Du?



Du rîzînd

Cînd era grăbit cifra cinci
o făcea atît de şerpuit
încît părea un S

şi n-a plîns cînd bondoaca
i-a lăsat numai 9 milimetri
din pletele de rocker
întîrziat
“tunsoare calibru 9” a spus
rîzînd Du şi poate chiar
era o armă
împotriva celor pe care nu
mai voia să-i salute
de lene
de plictiseală

şi s-a simţit gol-puşcă
o săptămînă întreagă
dar nici o femeie
n-a întors capul
după el.




În care unul dintre

În dimineaţa în care unul
dintre foştii mei „camarazi”
a murit
într-un accident de maşină

eu îmi lipeam fruntea
de pulpa femeii ascunse în
halatul meu de baie

(dintr-o mînecă, ştiam,
rosese o molie sau poate
doar apa)

în următoarea dimineaţă
silueta regelui Midas
a fost zărită în şase
locuri diferite

îl recunoşteau
după praful auriu
de pe degete

atunci mi-am dat seama
că n-am văzut n-am salutat
n-am lovit niciodată
un travestit.





Destin întunecat. Şi zăpadă

Cu un nume ca “Zăpadă”
nu îi venea să se prezinte
la nici un ghişeu

cheile coborînd în buzunarul
întunecat ca ebonita

frate-său constatînd stupefiat
că toate poemele care-i plăceau
se aflau pe paginile
impare. Nu îşi dorea
decît ca orice autobuz din oraş
să oprească la semnul său. Ca
taxiurile.

Precedat de ceea ce unii numesc
căinţă. Topit
după napolitane.
“Cică numai la sfîrşit
se numeşte destin”, se miră
cu vocea răguşită de dimineaţă.

După cum vorbeşte
pare scund.




Lumină intermitentă pe doamna de la 9

În vara în care mi-au apărut
pete pe scăfîrlie

soarele ardea atît de tare încît
lumina părea intermitentă

doamna de la nouă
şi-a lăsat pantoful
pe Drumul Naţional 15

în vara în care, pentru o clipă,
am crezut că pe piciorul meu stîng
coboară o omidă
şi nu era decît
o dîră de sudoare

secretosul de M. şi-a cumpărat
haina de piele
cu capse

şi sora lui a devenit conştientă
de propria sen…, senz…, mă rog,
înţelegeţi voi, se vedea din felul
cum se mişca

printre noi

picăturile mari din praful
trotuarului nu puteau fi decît
balele lui Apollo.





Te cunosc: întîi din auzite

Te cunosc:
întîi din auzite
apoi dintr-o carte
şi-n cele din urmă
ca pe o fiinţă vie

totul e în capul meu
noaptea trecută
mirosul cefei tale
plînsul contorsionat
al baronului Münchausen
limba de-un cot
a cîinelui din fotografia
soldatului necunoscut

respiri sincer.




Poezie de aruncat la coş

La capătul
răsuflării ei cuvintele
“emoţie neagră”

te poţi electrocuta
cu astfel de vorbe

am zis
o tîmpenie

mai bine
mă tăvălesc
pe opt
tăvi cu prăjituri de lămîie
pe care Du a răzuit
ciocolată

pentru sînii ei
bestiali
arunc oricînd
o poezie la coş.





Intime

Dacă nu eşti
agresiv te calcă-n picioare

motto-ul cîinelui meu
şi nu numai
pentru că şi eu am
picături în nas
şi eu am
componentele necesare

şi mai am cu mult
peste treizeci de ani şi încă
nu mă cunosc întru totul

frigiderul zumzăie

da, am picături
în nas ele mă cunosc
mai bine.





Frumuseţea încă merge pe jos

Rostul meu
e să nu fiu
sentimental

frumuseţea întoarce
brusc toate capetele
astfel încît vertebra cervicală
face poc!

Frumuseţea are
picioare lungi
şi doare
atunci cînd nu
i le poţi desface

frumuseţea încă
merge pe jos
dar curînd
va fi aspirată
de limuzine iahturi avioane supersonice

va rămîne cocoţată
pe tocuri oranj

fetiţa cu cap de porc
e
o păpuşă
un trucaj
vestea cea mare?




Ritmuri ascunse

Părul de iod
cu şuviţe
lipite
de obraz

chipul
e
un ritm

cenuşiul
care dă rod
cînd trenurile
ţi se sting în auz

trăsături
înseamnă
tăieturi.




Ea, ca un diamant

Ai fost vreodată
atît de bucuros încît
să te doară?
m-a întrebat ea
şi venele cîinelui au sclipit
şi cîntecul din mine
a fost sudoare
şi ea a zis: bucuria intensă
doare
şi ea a zis: îmi pare rău
că nu te pot iubi
decît într-un singur fel,
şi din setea mea
a ţîşnit imaginea
şi unghia putea tăia
ca un diamant,
dar n-am vrut să-mi întind
degetele.

 

 

Obraznici, dar nu în autobuzul 31

Toate femeile frumoase
urcă
în autobuzul 31

am putea fi, tu şi eu,
antieroi pentru o zi

toate peisajele sînt
zdrenţuite

am putea fi
melancolici

obraznici precum
piatra ponce.




Feliuţe roz

„Vorbeşte, vorbeşte!”
exclam
văzîndu-i culoarea

iar mi-a intrat la apă
cracul stîng al pantalonilor
„sau mi s-a scurtat
piciorul?”

da’ cîn’ repetă ceva,
ştiu c-o face

dacă mă uit la un singur
post TV ştiu cît e temperatura
afară,
dacă mă uit la al doilea
nu

m-au tăiat felii, feliuţe
sacadat
roz.





Ce îmi şopteşte ea

Frica
îmi pune mănuşi

el deschide gura
dar aud o femeie

să mă las
de pasiuni arzătoare

s-ar putea să fi reuşit

încet şi circular,
îmi şopteşte.





Ecouri în centrul oraşului

Că nu-i respect
necunoscuta abstracta
lui tinereţe
de octogenar

că nu am făcut
baie-n fîntîna arteziană
din centrul oraşului
deşi promisesem

că nu reuşesc
să mă-mbăt ca porcu’

nu e un joc
de cuvinte
e ceaiul negru
de fiecare dimineaţă

despre femeia aceea se spune
că trebuie să aibă
ecouri
în ea.





Venim şi noi şi nu o atingem

E-mbrăcată sau
dezbrăcată?

El fumează eu
nu
dar amîndoi ne-ntrebăm

trecutul întîi
există
apoi nu
şi dup-aceea venim noi
şi-l presupunem

noaptea se lasă deasupra
oraşului trece printre
firele de păr nu
contează culoarea

stăm amîndoi
pe-o bară,

tare-aş vrea planul
femeii aceleia
numai că ea nu-i
un oraş.




Nici tartrul, nici aluniţele

Sînt tînăr
pentru că n-au auzit
de mine

ei nu-mi cunosc
ficatul splina vezica
nu-mi ştiu
nici tartrul nici aluniţele

şi ceea ce topesc
cu limba e mai puternic
decît ceea ce ating şi
ceea ce ating
e mai puternic decît
ceea ce văd şi ceea ce văd
e mai puternic decît
ceea ce trebuie să-mi
imaginez

sub unghii n-am negru
ci verde.




Nu sînt maestrul pasiunii

Şi eu
am avut melo-emoţii şi
hiper-atitudini dar nici
un cîine nici o pisică şi
nici un copil ştiu sînt un
monstru nu-ţi trebuie pentru
asta nici bici nici cuţit
e suficient să-ţi păstrezi
sămînţa într-o veşnică
fecioară da eu cînd beau
apă beau apă cînd deschid
o uşă deschid o uşă da cei
care mi-au reproşat au dreptate
nu sînt un smintit sublim o
frază briliantă mesagerul secret
al interioarelor maestrul
pasiunii şi nici măcar
administratorul blocului, ci vene,
multe vene neîntrerupte
de nici o lamă.




Reprezentarea grafică a plictiselii

Zice ea
şi-mi arată reprezentarea
grafică a plictiselii: o
spînzurătoare două cuvinte
harakiri şi seppuku o roată
numită pizza unghiuri
formînd un „personaj fantastic”
un cerc emanînd raze
frînte sub care scrie
„maşină” şi-un fel de
flacără şi un drapel
pe care sînt imprimate bla bla
bla bla bla bla bla bla bla bla

ceva bolnav
se tîrăşte de-a lungul femeii
din vitrină ea clipeşte şi-mi
arată degetul mijlociu am
învăţat limba stăpînitorilor,
noua atitudine şi ştiu:

tu
eşti frumuseţea care te-nconjoară.





Savurînd dezechilibrul

25.000 de căzături pe zi
într-un singur stat – e drept,
federal şi-ntins ca parchetul –

informaţia asta e vitală sau
doar zgură?

– şi tot nu se învaţă minte
douăj’de mii şi încă cinci
de pe tocuri sau de pe tălpile
cele mai plate, tot atîtea
mersuri frînte
dac-ai putea să le vezi
pe toate
în serial
episod cu episod
dependent de nou
savurînd dezechilibrul
injectîndu-ţi
douăjcinci de mii de minore
dezastre

în retină.

 



Cuminte ca o rană

Nici picioarele prea lungi
nu-s bune
că ajungi prea tîrziu
la ţintă

visezi răni cuminţi
de arme fierbinţi

seduci
o şopîrlă.

 

 

Recviem pentru o faţă

Cînd vorbea ăla
mi se deforma faţa

într-o zi avea să mi se scurgă
într-o bună zi avea să fie
un ţiuit

„viaţa e pentru cei îndrăzneţi”
zicea altu’ (erou de roman),
aiurea,
viaţa e pentru toţi, inclusiv
tîmpiţii

pe tine te ştiu de undeva
şi nu dintr-o carte – acolo
au rămas
bărbatul cu şacali
omul cu şobolani
şi-acum intră şi cîntăreaţa
cu dogi
negri şi germani

mersul în patru labe
aduce musafiri,
spune mama.




Numele este atunci cînd

Nu e totul
în capul meu

limba e aia
cu care scobeşti
pete în lună

locuirea este atunci
cînd eu şi cu tine
spălăm vase

totuşi am nevoie
de nebunie
de un nume tocit
în toaleta sexului
opus

limba e aia
cu care descoperi
miezul nopţii.





Pielea nu uită nimic

Am contract cu mica realitate
ea îmi cere viteză
pe contrasens

urîţenia chipului ei – test
de virilitate

păcat de trupul cu picioare
care-ncep foarte devreme
şi se termină foarte tîrziu
poate asta-i „după fizica”
şi asta-i ceea ce te-nvaţă
că pielea nu uită nimic tocmai
de-aia are multe obstacole
de-nfruntat şi bandaje
pe bot ca să nu
latre.





Melc, pe verticală

Noroc, zice ridicînd paharul, că
sănătoşi erau şi cei de pe Titanic

se pare că zîmbetul anilor
2000 e diferit de zîmbetul
deceniului trecut

locuiesc fragil, corect
pe tîmplă se tîrăşte
un melc

pe verticală.





Retropoem

Dimineaţa aceasta: rufe la uscat
pe lancea lui Don Quijote: sub
genunchiul stîng am un fermoar:
de sare: o lacrimă se opreşte
pe buza rujată intens şi aşteaptă:
sărutul: roiuri de muşte
pe faţa care ascunde
un scop precis: pe lac, cercuri
stîrnite de piatra căzînd:
numără-i anii!



 

kleinpoeme

Ed. Aula, Braşov, 2004