login



plus minus gleich

Eu

E-mail Print

şi alte secvenţe

Scame pe supraţa uscată

Şi  abia întorcîndu-mă spre ea cu vorbele
„cine să mai vină la ora asta?“
încercănat de soluţiile celor vii
aud soneria.
Ca pentru o altă-ncercare,
de mai tîrziu.

Superbă bucurie în carnea ta de rătăcitor.
Colina de fier rîsul tău îl aşteaptă.
Vei şti cînd să-nchizi uşa-n nas, dar
să uiţi numele celor şapte cetăţi în care
Homer s-a născut
nu-ţi va fi spre tihnă.

Stors de-ndrăzneală. Calm la prima oră
a dimineţii, imprevizibil chiar,
în ce mă priveşte.
Spre ea, cu vorbele. Cu efectele de
incongruenţă a culorilor de pe mine.
Cu literele imprimate pe limbă. Cu
solstiţii plictisitoare, mîini
întinse pe-ntuneric, cu „viciul
încrustîndu-se-n var“, cu definiţia
medianei.

Am văzut. Am văzut urmele de ruj
ale unor buze pe pagina32 a „Conjuraţiei
imbecililor“. Am văzut şi am avut
un ceas deşteptător care ştia să-şi tragă
sufletul. Fie el şi mecanic.
Am văzut în filmul pe care-l
voi face în mileniul următor o scenă ce
nu ştiu de-i va plăcea lui Vam:
o fată sărută sticla unei vitrine; aceasta
intră-n vibraţie şi se face ţăndări.
Am văzut silueta Dianei magnetice
cu focarul de lumină izbucnindu-i
dintre picioare.
Dar nu i-am văzut chipul.
Am văzut seminţia
omului de hîrtie.
Cîndva, asta va fi de ajuns.




Înainte să-ncep o scrisoare, privesc o vreme în gol

Condeier al surîsului.
Un golem din sticlă pisată.
Creanga năpădită de semnele minciunii.
Eşti obosită, pleoapei tale-i lipseşte doar
dunga neagră-neagră a-ncercării depline.

Curajul în faţa amintirii totale. Te plămădeşte
vreodată mînia?
Rochiei tale îi lipseşte o capsă.
Unde-i flacăra, unde-i nevroticul sunet
spărgînd crusta oraşului, unde-s tegumentele
şi secreţiile şi cheagurile,
unde-i îmbrăţişarea Fecioarei de Fier,
nemuritoarea?

Numele tău nu are nume.
Steaua ta de parfum şi muchia agresivă
a zidului
se ciocnesc în pupila unui bătrîn scorburos.
Dacă nu ştiai, află acum: miercuri sosesc.




Într-o zi va trebui să mă tund din nou

Atunci cînd nu mi-am putut scoate
din memorie (în autobuz, cu Meduză) cuvîntul
„meschin“ ar fi putut apărea
efecte secundare.
Iar mai tîrziu, la zaruri: lovitura
Venerei.
S-a dus totul, o
tempora, s-a-ntîlnit sprinteneala matinală
a lui cu arcul destins al cearcănelor ei,
o mores, acum artero-sclerozat
e altceva, da, şi-a spus
şi uşor s-a trecut în condică.

Ce de furnicături, monseniore,
frazeologia mi-a displăcut întotdeauna
cu excepţia acelui graffito pe care
totuşi
nu-l voi cita, e prea şi mai ales
e foarte.
Mîna mea se recompune.
Tu stai în apropierea geamului. În tele-
cabina cu aer ionizat şi telecălători.
În atmosfera sărutului de adineauri.
(Mai încolo, în anii fără calificativ,
deşi urme de ruj pe obraz nu voi avea
un trecător în blugi îşi va întoarce
brusc privirea
spre mine)

Îţi spun: mîna mea - sau a ta? - se
recompune. De notat: lista micilor
excepţii, presupunerea împărtăşită reciproc
şi aproape tandru.
Dar ce voi spune despre următoarea escală
nu ştiu, să mă pedepseşti cu tăcerea-ţi şi
tot nu ştiu, să mă atingi cu suflarea-ţi,
un sunet încăpăţînat acest cuvînt
„capelură“
- la etajul doi al clădirii administraţiei
cineva se repetă - dat fiind că l-am
reîntîlnit de curînd,
vocea ta se aude înfundat, precum vocea
unui personaj secundar
ţinut în anticamera cărţii, în
imaginaţia autorului.

Dar saltul e mare,
întîi trebuiau pomenite scobitul cu degetul
mic în ureche mecanicul de locomotivă
aşteptîndu-ţi numele pentru a-ţi înmîna un pachet
într-un cadru care, surpriză, ar putea deveni
oficial cîntecul rain dogs al bătrînului Waits
dar mai ales lipsa colţului rupt
şi respectul cuvenit metodologiei
şi artei cezarice şi lui Meduză
(în autobuz, imagine veche de-acum) şi
pudoarea sau ce-o fi fost în orice caz
aparţinînd celebrului psihanalist care
camuflează
„Originea lumii“ după o pînză de
Masson
şi erotismul în ’95 protejat de o sticlă
blindată
ca să nu mai vorbim despre
Odă camerei de oaspeţi a lui G. G. M.
Odă Cybelei Odă morţii clinice şi
Odă elocinţei isterice,
existînd şi posibilitatea unei expuneri
de durată, eventual şase nopţi
consecutive pe care să nu le revendice
nimeni.
Soare cu dinţi.




Discreţia

Un ceas deşteptător care porneşte
din senin.
Concentrate alimentare.
Sănătoase relaţii cu societatea.
Pliante. Vocabular. Un ecran orbitor.
Sertare (dar nu în trup). Cămăşi cadrilate.

Iar somnul îmi iese mai bine.





Cu dragoste, Alejandrei

Nimeni nu mă crede c-am fost şi eu figurant.
De fapt, gîndindu-mă bine, cineva tot mi-a
dat încrederea sa
la auzul veştii că studentul
poate juca prost pe studentul
era Marius probabil
cine altul
insistent ca un virus
şi la fel de vrăjit de opera sălbatică.
Adeseori „nu“ înseamnă o groază de cuvinte,
dar Alejandra întotdeauna va însemna
Alejandra,
cu precădere în ochii orbului aceluia
din capătul străzii.
Sub care mistral se poate profesa nebunia?

Şi cum şedea acolo, cu ţigara-ntre buze,
hop şi biografia peste el, iar el nu şi nu
şi nu
„că doar nu-s cîştigat la belciuge!“
celălalt încercînd un cărui fapt îi datorăm
onoarea iar el luînd-o în cele din urmă la
goană ca zăpăcit de un roi de viespi
tot degeaba
alaiul de admiratori (başca mărunţişul)
săltîndu-i faţa, croindu-i Destinul
iar el o, tunetul ăsta
de martie cu siguranţă anunţă primăvara.





Aşteptînd trenul în sectorul G

„Nu văd nimic“.
Dar se gîndeşte la o celebră lamă
secţionînd un celebru ochi.
Pîlpîiri de frică. Şi, în acelaşi timp,
do-re-do-re-si în piept.

Apa mă arde c-un jet ca o torţă.
Iată-mă-s din nou „eu“ şi nicidecum
proba de spută a trupului lumii.
Deşi-ntr-o seară mă trezesc în căutarea
sinonimului aramei, mişcare lejeră
ca şi cum ai adăuga unei caracterizări
„şi i se aprind beculeţele“
iar cu timpul încep să mă car, iarăşi
mişcare lejeră şi-ntr-o după-amiază
încremenesc, de-a binelea chiar,
complet şi desăvîrşit şi pînă la capăt
la fel ca William şi Witold, ca Wajda
şi ca toţi ceilalţi îngheţaţi pe
peronul ultimei litere, blocat
ca-ntr-un lift la capătul vieţii strict
personale, dar numai atunci şi acolo
încrîncenat şi suficient de departe.





Haşuri pe şerveţelul de hîrtie

Toţi acolo urlînd. Picături de plastic şi
de metal topit (lacrimi de bărbat).
Albastru în muchii. Atunci. Cu vîntul
în faţă?
Nu, nu am nici o cunoştinţă
pe strada Maltopol.
Într-adevăr: în spatele ghişeului femeia plînge.

Jocul continuă, circular, ca un disc de
contoar înregistrînd waţii.
Tot ce e aproape se îndepărtează: pentru
calmarea durerilor sînt recomandate „Simfonia
italiană“ de Bartholdy, „Simfonia spaniolă“
de Ravel şi „Simfonia pastorală“ de Beethoven.
Alunecînd sub unghii.

Şi zic, iarăşi: tot ce-am dorit destul de
intens s-a împlinit.
Şi, din nou, toţi ACOLO urlînd. Nu cunoaşteţi
locul.




Nostalgic graffito

motto: Noi Trei numeam jocul acela
DIF. Ceilalţi nu îl numeau
nicicum, pentru simplul motiv
că habar nu aveau că există.
(Eu, acum)


Şi totul ar fi intrat într-o caşetă şi-ar fi
dispărut în carsticul peisaj  în strălucitoarele
ploi acide, însă un singur survolaj nu ajunge,
în consecinţă închid gura, tac pentru
toată generaţia următoare, racul se
înceţoşează dar mai apuc să-i văd unul din cleşti
transformat în cheie de douăzeci şi patru
şi mă răsucesc în plină dimineaţă
pe cearceaful boţit adică mă întorc spre nord-
nord-vest fără să-l salut pe Hitchcock.
Toţi au înţeles că imaginea-i mai
puternică, aş vrea să mă-nchid în paralelipipedul
de sticlă al maestrului indian, sper, îmi aruncă
peste umăr binecuvîntatul prieten,   
că nu mă inviţi la o şedinţă de
brainstorming,
iar eu plec în căutarea unui răspuns inteligent.
Eu, explorator al epidermelor. Am spus cîndva,
apoi am repetat: „rezonanţă electronică de spin“,
iar tu ai înţeles „destin“.

Dar toţi au priceput că mai puternică-i
imaginea, poţi să-l vezi pe Antonius Block
jucînd şah cu Moartea interpretată de-un
bărbat,
poţi să te foloseşti de simţul superior şi
arhaic pentru PHOTO şi pentru
vizeta măştii de sudură
pentru patul susţinut de patru
cămile susţinute de patru elefanţi
aflaţi pe spinarea broaştei ţestoase
pentru păstrăvul sclipitor
vibrînd între pietrele acoperite de muşchi,
fremătînd în bulboană, undele-nspumate tulburînd
ritmic limpezimea conturului albăstriu-metalic
turnat cu mînă tremurătoare şi impregnat pe
alocuri cu pete galben-verzui prelungite-n
mercurul cozii de pe lama căreia ţîşnesc stropii
atunci cînd trupul saltă deasupra apei în lumina
proiectorului pentru ochirea unui loc liber în
autobuzul de după-amiază
pentru porii suprafeţelor
tăcute şi dornice de alte suprafeţe
în căutare de tandreţe şi tot astfel pînă la
deplina concreteţe, pentru
veşmintele regelui pentru mănuşile
albe precum coloanele templului, sînt poate
un recrut al dimineţilor apatice
cu nări tăiate adulmecînd Zeul se-ntreabă
cînd              şi unde           şi dacă nu eu
atunci cine.
Zile asemănate cu paharele
umplute la tejghea şi de neatins. Clubul
intelectualilor cu o singură mînă. Rolul şi
trucajele inmii. Primele trei
secunde, cînd rata de expansiune întrece
orice aşteptări,
cînd sorii nu, cînd hidrogen da: şi sonetul
ca formă de rezistenţă.

Deşi acum folosind înlănţuiri de termeni ca
„efect compensatoriu al absenţelor din
domeniul realului“.
Cu gîndul la negura vîrstei
de trei-patru ani.
Întunericul din sertarele
Oraşului Invadat n-a putut opri trupele
Regimentului Opt Infanterie (vremuri bune:
oglinzile-tablouri ale tunsorii-perie).
La o astfel de chemare m-am referit la vremea
cînd scrisorile mele îşi atingeau destinaţia -
- uneori fiind ea o pereche de ochi albaştri,
nu automat frumoşi, calificativ depinzînd de
factori ereditari, cu toată restricţia
impusă de-un încruntat discurs universitar.
Aşa că se întîmpla la fel de fiecare dată,
restul ajungea în palma lui
Silentius şi aceasta cobora
pe colinele tinereţii-nvrăjbite în spatele
nostru ecranul zămislea turme şi stînci şi pe
„Laura-dinamita“ (să fi ştiut Nobel urmările
conotaţiei?) - la Şorlei în ajunul unei zile
ce n-avea să devină catastrofală spunîndu-mi
rîzînd „eşti un
copil“
nu sînt efectul razelor gamma asupra
anemonelor
altcineva însă priveşte zaţul din ceaşca de
peste şase ani
funcţia la care gradul de
incompetenţă este atins fiind obţinută
„mi-e teamă să nu devin un...“
cu toate că doresc atît de mult să ecranizez
raţiunea şi simţirea mai degrabă mîinile
mirosind a carne şi roiu’! grăsane,
că eşti pe roşu.

Era pe vremea cînd recitam pentru micile
capilare „Ohdarvai!“ şi altele asemenea
iar eu în gînd „Hibiscus rosa sinensis Sau
trandafir de China Creşte-n grădină regina
Născută-n cetatea din Memphis“ iar Furnă
îmi dăruia de ziua mea un Poem în buzunar

Hîrtia e cămaşă
Cămaşa: Piele.
Săpun. Celule.

iar ea nu se afla încă prin preajmă
atrăgînd
axiomele şi postulatele, stăpînind toate
obiectele acelea ascuţite sau contondente
născocind arome pentru soarele unei
etichete de brandy pentru
sectorul patru al stomacului meu
care nu-i al unui meşter zidar.





Rînduri pentru Du

Celulele mele zbîrnîind ca o zi de paradă.
Într-adevăr, asta pot să revăd,
dar şi scena în care ea întreabă
„Aici este iadul?“ şi i se răspunde
(pe sîn - flash flash flash - culorile
complementare şi chiar mai jos, pe torsul
neted, polisat, geluit)
„Nu, aici este etajul şaisprezece“.

În mîna mea, ochiul de sticlă.
Du-te, vis al oceanelor de pe Solaris,
să te topeşti printre rădăcini
şi să nu uiţi.
Şi să-ntîlneşti trupul Isabellei
care-ntre timp a devenit Sara.
Apoi am clipit.
Şuruburi, piuliţe, dar şi concerte în
sala imensă.
Biruitor precum colosul din Rhodos, fără
haş însă.
Pe tine te ştiu, blînda mea
nimicire. Pe tine te ştiu.





Enclavă

Acolo te simţi într-adevăr bine.
Semiîntunericul are un efect protector.
Şi rîsul se stinge în ceaşca de ceai
şi vei trece cu bine şi de forţa
elastică.
Enclave de lumină. Să cauţi rotundul
sărat. Palma îl petrece. Veacul glisează
tăcut sub degetele zece.

Exact în mijlocul celor patruzeci şi trei
de ani ai vieţii sale a zis şi nu a mai
continuat:
„citesc şi rîndurile trec prin ochi,
spre creier, coboară prin stomac spre
băşică şi ţîşnesc - mai ales cînd mi-e frig.“

E o uşă oarecare, două straturi de placaj
şi vopsea albă şi un vizor pe care Dunia
nu se uită niciodată.
Dincolo sînt cărţile
năpădite de negru-cenuşiu în vîrtejuri
şi de cruste.
„Dacă te întorci în profil, devii
invizibil.“ A spus el.




Eu

Relief palpabil, sîngele meu prin pînza
tabloului. Umplînd porii, interstiţiile.
Distrugînd?
Suturează fibrele, cu mine.
Mă arată.

Colecţie de mirări: ascuţite, prelungi,
reticente, mustrătoare, co-ple-şi-toa-re,
precare. Ăsta aş fi eu. Poate că nu numai.
Corvezi ale chipului,
zice-se.

Sonor, din orice perspectivă.
Pe întinderi de marmură. Şi de bazalt
(cînd ziua bate spre cealaltă). Pe
suprafeţe metalice. În incintele părăsite
(uneori, nu demult). În încăperi
mirosind a motorină, săliţele de clasă
ale Honterus-ului, de exemplu, cînd
Edgar The Best m-a condus spre altă
mirare.




Stress trei

Trecut prin cercurile aurifere ale fricii.
Multă linişte aici,
cîtă nu-i pe nici o colină.
Străzi cu nume faimoase
de celebrităţi roase de viermişori scormonitori
zîmbitori,
străzi închise în minţile riveranilor
şi în registrele oficiale ale oraşului şi
pe hărţile lui Magellan Cutezătorul.

Şi-n acest răstimp, cînd
„în ţeasta mea se fac săpături“,
epiderma suplimentară a tandreţei,
por lîngă por, za lîngă za.
Te vrea.

Ziua scorojită,
cutele infime ale comisurii,
arteziana ca un falus care încearcă
să fecundeze cerul înnorat.
A rîde şi,
tot atunci, a da.

Şi încă o dată: creierul lui umflat
voci dorinţe formule sloganuri
creierul lui umflat.
O secundă două secunde trei secunde patru
secunde cinci secunde. Şi marele maestru
al ceremoniilor stohastice. Într-o
singură ramă.




Escale

Fără  pantofi nu calci mai hotărîtă,
ci doar semeni cu mătuşile de pe balcoane
făcînd cu mîna nepotului angelic. Adică:
dragostea-i mult mai puţin caraghioasă
decît şi-ar dori vîrstele înaintate,
instrucţiuni de folosire mestecate încet,
scutierii pe margine,
zise: eşti beat.
Nu sînt. Nu sînt, nu sînt, mă duc
să mă-mpuşc!
Gerlinde e un mod frumos de-a întoarce
„împrejurările vieţii“ pe toate feţele:
ţi-o mărturisesc.
Şi, în fond, ce reacţii
aştepţi de la un secol tîmp şi aşternut,
ca praful, în toate direcţiile?
Pildele cerşind atenţie-n van.
Iar eu în genunchi aproape, lîngă Du, iar
profa ieşind din sala gata să-şi ia zborul
de atîţia vapori
şi văzîndu-mă menestrel
fie şi-n formă dacă nu altcumva.
Apoi fiind rîndul gîndului să-şi facă
damblaua
precum Pink Floyd at Pompeii sau, posibil,
asemenea recrutului scăpat din ţarc.

Da, cîntecul e tăinuit în tonomat, iar
zadarnicele chinuri în ochii exoftalmici
ai şopîrlei pocnind ca boabele de porumb
în tigaie.
Nimic, dar nimic, nu se compară cu tine.



Astăzi renunţăm la desert

Ci ascultaţi: diferenţa dintre zîmbetul meu
şi acela al star-sistemului
constă în faptul
că-i vorba de-o ediţie intimă, un tiraj
pentru prieteni şi
iată-ne striviţi ca sardelele trecînd
printre şiruri de blocuri ce visează
la zgîrie-nori
trecînd, ziceam, exact ca-n
„Brazil“ pe şoseaua mărgintiă de panouri
cu peisaje-n lumină de brocart
mascînd
post-industrialul
în parte spunîndu-ţi, totuşi,
adevărul,
pentru că mi-e mult mai bine
cînd nu-mi stai împotriva fidelităţii
ca ecou existenţa are avantajele ei
şi se bazează pe întîlnirea
de la Belvedere în această crispată
conversaţie
ghemuindu-se promisiunea unui semn din
naştere
pe coapsa dreaptă şi soluţia întoarcerii
acasă (Jane şi Jon lipsind momentan),
în plus un gol în stomac
la surpriza că limonada şi
cafeaua sînt mult prea HARD
pentru mărunţişul din buzunarul de
la spate în deplin dezacord cu tendinţele
artei contemporane.





Despre un geam aburit

I
Calcule recente au dat la iveală faptul că
numărul morţilor l-a depăşit pe cel al
viilor.
Adică, s-ar spune: imperiul Proserpinei
ca un zid năpădit de vrejuri.
Trupul tău clar şi gîndul aidoma.
Uimirea de-acum seamănă cu aceea mai veche.
Şi-n jurul ei se-agită un grup de turişti
care se-ntoarce de pe Cetate după ce-a trecut
pe După Ziduri şi, mai înainte, s-a-nfipt
ca un mănunchi de alice
în Coasta Vie.

II
Concret: şinele strălucesc mai ceva decît
un boboc de trandafir.
Pe Li Tai Pe nu l-am cunoscut.
Pe stăpînul sufletelor moarte nu l-am citit.
Cina o voi lua cu femeia de lîngă geam.





Muchia zilei

Totul ghemuit sub rotundul unui umăr:
al tău. Şi semnul şi fumul striat
şi, poate, oboseala.
Marţea trecută l-aş fi desenat -
- dar era departe şi-n lesă de caşmir.

Însă există şi-o continuare: pentru distinşii
corectori ai nuanţelor. Pentru cei cu danturi
perfecte.
Cîndva voi fi atît de departe
încît
nici măcar nu va trebui să-mi contramandez
întîlnirile.

Tu cine mai eşti? se-ntreabă-n gînd
vînzătorul de branţuri. Asta nu înseamnă
„discurs abstract“, dar iată: nici
„sfere utopice“ nu înseamnă.
Cum aminteam, totul
e-n scrumieră deja, iar petele de cerneală
nu-mi evocă Ossi di seppia. Nu.



Despre conversaţii, dar şi despre altceva

Să te retragi sub chip. Ce desfătare!
Ba nu, ce dureri ţîşnind ca razele!
Îmi stă pe limbă un cuvînt ce ştiu că nu-i
doar al meu dar la zece ani îmi era simpatic
şi plin de făgăduieli.   
Slobod fi-va-ntr-o
clipă, doar gura mea să fie suficient
de trădătoare.
„Nu vă aplecaţi în afară!“ e un îndemn
pentru călători puberi
însă cine să te creadă,
o şansă la mie să cobori istovit treptele
Niagarei şi nu cu spaimele morţii,
Mînă-de-ceară iubea nebuneşte pe cînd eu
nici gînd să sfredelesc aerul Oraşului Meu,
ci doar viziuni romane ca fîntînile-n
Veneţia în capul meu expus privirilor
lungi ale Gabrielei - nu vară-mea, ea-i
pe culmile gloriei, ci acea necrezută
prezenţă care şi-a cedat locul nu înainte
de-a conversa de cîteva ori şi cu mine
în cantina de pe splai.
„Da“ şi „nu“ ca nişte poli,
pe uşa dulapului, între cravate, linia vieţii,
doar că în lemn: încrustată.




Secvenţa asta e plină pînă la refuz

În pijama, cu periuţa de dinţi în stînga
şi vioi ca o portocală, acela.
Pete de lumină pe cataramă: cum
să memorezi asta?
Cînd toate căile ocolite sînt ocupate,
eşti nevoit să o alegi pe cea dreaptă.

De fapt lucrurile au stat cam aşa:
la zece micul dejun, la unsprezece
fără un sfert
poştaşul puţind a tutun, la doisprezece
şi ceva
marile Smiorcăieli iar în continuare
nealteratele complimente.

Şi în altă zi îi scriu lui Merlin
şi plicul îl strecor în cutia pe care
o foloseşte toată lumea cu excepţia
miliardelor de persoane care nu locuiesc
în cvartalul nostru.
Perfect străin,
asemeni Transsiberianului despicînd
Siberia. O bucată de carne congelată şi
argintiul hotărît,
prea îngîmfat totuşi, de parcă
ar fi atîrnat de lobul urechii, concentrat
pînă la comprimarea atomilor.
Părerea mea e că mă pot opri aici.





Îşi va aminti, peste ani, ceea ce începe acum

ca o înserare retrasă încet încet
din fişierul central al singurătăţii?

Memoria lui ucide numele proprii.
Atrăgînd din greşeală.
Isteria colectivă închisă într-un glob de sticlă.
Mercurul electrizînd asistenţa,
atrii şi ventricule unite prin forţa împrejurărilor,
Claudius îngheţat cu piciorul în aer.
Amorţit ca mierea.

Sînt efectul de ecou al unui set de amintiri
străvechi.
Soarele topit şi scurs în întregime pe capotă.
Vîntul îngheţat al dalelor.
Urmează gustul salivei şi
visul neterminat pentru viaţa mecanică şi
finalurile de frază cu verb în coadă şi
simetriile compoziţionale, enzimele şi
viruşii, sigla virtuţii, Taj Mahal-ul în copie alb-negru,
staniolul, aporiile, vitejiile soldatului de plumb şi
sturionii protejaţi de lege pînă la vîrsta maturităţii şi
migala grafitului şi
seniorul de treflă şi
mass-media, uterul nostru ocrotitor.

Mercator: la pagina 1433 în Petit Larousse,
ediţia ’91.
Pe toate hărţile.
Pasărea Paradisului: într-un singur exemplar.




Cea din spuma-ntîmplării născuta

Ovalul prelung al feţei femeii
deformat de pomeţii pietroşi cu muchii
întinzînd
pînă la plesnire pielea figurii bărbatului.

Buzele groase şi rujate dezvelind în rîs
şirul dinţilor galbeni înfipţi în gingii
uscate.

Bărbia delicată
înţesată de punctele negre ale firelor.

Părul vopsit în roşu acaju coborînd
în şuviţe spiralate pînă pe umeri.


Ochii mari, cu gene lungi, al căror iris
capătă, prin suprapunerea cu ochii mici
ai bărbatului, corola de fire a celeilalte pleoape,
născînd astfel un păianjen cu zeci de picioare
şi cu trupul de rătăcită concreteţe al fîşiei
înguste de culoarea muşchiului de pădure,
care înconjoară pupila întunecată, vag
pîlpîitoare, silenţioasă precum hăul
decupat de hubloul unui batiscaf ale cărui
reflectoare sînt defecte şi care alunecă
lent, dar fără cale de-ntoarcere,
alunecă în ochiul imens al lui Moby Dick.






Racursi

I
Uneori prefer să ascult marile făgăduieli.
Am coborît cu ochii închişi,
sunetele ca într-un concert în aer liber,
nu-mi plac neînfrînţii.
Eu spun minciuni.
Eu spun adevărul.
Pînă la capăt, vocea, dar numai o clipă,
trupul în trecere, inerţia
în cadrul Departamentului „Boli Ireversibile“.

II
Tu cine te crezi?
Zîmbetul-martor, un trecut pe măsură,
ea îl zăreşte cea dintîi,
pe cînd el rămîne obsedat de cuvîntul
„vîrtej“,
vor trăi continuu, pînă la moarte,
şi nu vor şti niciodată,
niciodată,
că sensul de rotire al apei în ochiul
metalic al căzii este întotdeauna spre stînga
în emisfera nordică şi spre dreapta în cea
sudică.
Excalibur încă e-n stîncă.

III
Renunţînd la repetiţii, la tastele dogoritoare.
Uşa de sticlă e un obiect privilegiat.
Mă-ntorc dintr-o spumoasă conversaţie,
n-am băut niciodată absint,
dar sînt eu cîteodată
omul care poate vorbi
unei curiozităţi pe cale
de-a se stinge.

IV
Amurgul a devenit tehnicolor.
Te-ai întors încet, ai spus ceva,
din unghiul acela ploaia nu se vedea,
nici personajul în uniformă păzind
unghia lui Pu Yi.
În cameră nu începe întoarcerea,
ci actul verbal directiv
numit „întrebare“.
Un loc fără ieşire,
trenciul şifonat pe umerii goi,
ţipătul ca o venă.
Atunci se mişcă ea.




Omagiu lui Ezra Pound aducînd omagiu lui Sextus

Propertius rugîndu-se pentru viaţa doamnei sale

(sau poem-travesti pentru altcineva)

I
Ca o gheară deasupra oglinzii.
Şi cearcănul de sub ochiul lui Polifem.
Acum aş fi acasă, lest biruinţei,
soarele ar intra în teacă,
Tristan cu infarct miocardic
ţine să atingă sublimul
fără zorzoane.
Mai înainte (ori după), un alt erou lăsîndu-şi
numele unui tendon.
Descriind Liga Pentru Apărarea
Moravurilor.
Ăsta-i un tip desăvîrşit, chiar şi după taifunul
ce-a lins Coasta de Vest.
Te uit, ochi al ochiului, secreţie a secreţiei,
recunoscîndu-te în „Omul care ucide“ (titlul
original era altul) în
scena cabaretului - dar numai în vagi cute
ale strategiei regizorale.


II
Iată, slăbesc strînsoarea de magneziu.
Un sfîrşit de mileniu pe cinste, acolo, în
desişul de pe pubis.
Fiindcă nu voi pleca de tot, ameninţarea mi-e
scut gîndului că:
da, nu voi pleca de tot, sol
îmi e susurul salivei:
ci doar o parte.


III
Cărţile-s un univers în expansiune,
chiar de-s născute mai tîrziu
decît alte foşgăieli ale lumii,
dar simt că-ntr-o seară de iulie
analizelor tale i se va adăuga
petala de bronz a surîsului.
Căci, nu-i aşa?, n-aduce veacul ce aduce
ziua
pogorîtă pe umeri.
(De areole stingîndu-se abrupta-ntunecime)


IV
Ceea ce se-ntoarce poate pleca oricînd:
silabe letale.
Ele mă-ndepărtează de călitele dorinţe
şi de tristeţea că n-am scris eu

„Acum, Persephona, fii bogată-n milă,
Iar tu, Pluto, nu sosi cu mai mari asprimi.
Atîtea mii de mîndre făpturi coborît-au în Avernus,
Pe una ai putea-o lăsa aici sus cu noi“.


V
Pe una ai putea-o lăsa aici sus cu noi.




Eu

Ed. Paralela 45, Piteşti, 1999