login



plus minus gleich

Klein

E-mail Print

“fatebor vera“
(Vergilius, Eneida, II, 77)

***
Locul geometric al stării de spirit - chipul
pămîntiu al tatălui ei.
Nu întoarceţi capul!
Cineva coboară - mîinile se frămîntă, feţele
nu - treptele care duc la mansardă.
E acolo o carte despre, pe un raft, locuri
comune şi fragile asociaţii de cuvinte.
Cealaltă femeie spune ceva. Ceea ce rosteşte
seamănă, într-un fel, cu transparenţa
paharului cu apă.
Iar bătrîna Katy priveşte în gol - dar asta
e o altă poveste.
Mai liberă respiraţia deasupra, acolo unde,
lîngă mansardă, terasa...

Bărbatul cu ochi bulbucaţi ridică sticla.
Foşnetul rochiei în oglindă, strada. Îi atinge,
pe toţi, cu zgomotele ei de motoare şi de voci,
strada e în sîngele lor, colcăind, fermentînd.
El se întunecă. Se chirceşte. Chipul tînăr
nu mai doreşte asta, trăsăturile se ascut,
apoi tremură, se contractă,
pielea flască, pungi sub ochi, fire
albe, gîtul şi bărbia s-au zbîrcit, mărul lui
Adam ca o umflătură hilară, buzele se strîng
precum gura unei pungi, fire în nări, fire.
Şi-apoi doar acea revenire din asprime, verigă
într-un lanţ care atîrnă în iarba crescută
printre plăci de beton,
pe lîngă ziduri;
ochiul tău caută forme şi nu îţi doreşte
pieirea, sînt urme,
le laşi pretutindeni, şi, ai să-mi spui, e o
filosofie simplă aceasta, de ce să
ieşim din scenă înainte de-a ieşi
din scenă?

Totul e să-ţi pregăteşti tendoanele, să nu
uiţi să clipeşti, pentru ca viul din jur
să poată fi văzut fără primejdie.
Ar mai fi necesare instrucţiuni pentru
minţile rătăcite
sau dimpotrivă, şi pentru organe pulsatorii,
erectile, mecanice, pentru
coborîrea privirii acolo: cu degete frînte
şi lungi, arborii scurmă.
Puştiul cel obraznic răstoarnă glastra.
Redus la instincte, învăţ orologiul
să-şi treacă răbdarea din oră-n minut. Ce bocet
sihastru îmi face elogiul pielii zbîrcite
şi-al chipului slut?
De pe terasă, acoperişuri, zumzetul, culorile
care, într-o seară abia trecută, deja pulbere
fină, conteneau pentru mai tîrziu.
De fapt, două perechi care nu se vor
atinge vreodată, pe puntea nopţii abia-ncepute.
Urmat-au nu zgomotoasele pieţe ori bătrînele
poteci şi incandescenţa. Nici iute-nnobilarea
faptelor mărunte,
prielnice însă.

Plătindu-ţi intrarea: cam frig atunci, cu
toate amintirile însorite. Te-a întrebat
cît e ceasul. Iar tu: întorcîndu-te lîngă
catafalc, arşiţă, gulere strîmte, miros
de transpiraţie. Credinţa că silabele slăbesc
imprecizia. Silabisind-o.
Putrede sînt înaltele sfere. Orbita se-nchide.
Trăieşte doar nara.
Iar ţie, fidelul meu cocker, mă-nchin ca lui
Brahma, tu eşti zeul casei mele,
al drumurilor, al cerului
gurii mele.

Tatăl tatălui, profil. În fotoliu, tatăl
tatălui.
Repetă: scîrnă.
Nu întoarceţi capul!
Încă o dată: scîrnă. Ca un catalizator mental,
o trainică legătură cu surîsul care însoţeşte
pronunţarea: scîrnă.
Mai încolo, în aşteptare - femeia care
ameninţa, dintr-o fotografie de ziar, mulţimea,
cu o păpuşă.
Din nou, tatăl tatălui, într-o rînă;
pe bărbie sclipind un fir de salivă.
Ai visat într-o noapte terasa, şi asta cu mici
întreruperi, după care ţi-ai tăiat unghiile
te-ai spălat pe faţă
şi ţi-ai ascuţit, cu grijă,
privirea.




Stress unu


Atunci  se mişcă ea. Un gest spre veghea
mecanică.
Urma prin aer, ca de cărbune.
Mişcarea rectilinie uniform accelerată, dîră
prin aerul crăpat, de fapt
o minciună şi niciodată atunci.
Repetată prin încercări. Eu văd departele,
tu vezi departele,
el nu vede departele,
şi niciodată atunci.
Mîna ei trecînd printr-o situaţie neplăcută,
eu nu mă grăbesc, cobor la a doua, apoi încerc.
Să trec mai departe, să remarc efervescenţa,
să merg la ţintă.
Şi să nu spun:
gestul acela este relicva ideii de mişcare.

Se întîmpla ca iluzia să fie mai puternică
şi să văd mîna trecută prin păr (peisaj:
Biserica Neagră şi fîntîna arteziană),
dar nu era ea.
Eu mai credeam o clipă, nu ştiu
cît, oricum pentru mine mai mult, prea tîrziu.
Acesta era învelişul, fiindcă restul nu putea fi
distins;
spunea, cu paharul în mînă, el: generaţia Deep
Purple, şi doar pentru că anul naşterii noastre
coincidea cu acela al constituirii lor,
motiv temeinic
în faţa zidurilor negre, în peisajul identic,
117 decibeli ca dovadă, în concertul
de la Rainbow Theatre, putere la care sunetul
doare. (Să fii apoi singur, în aceeaşi sală,
cînd luminile sînt pe cale să se
stingă şi să nu se audă
nimic.)



Punctul de pornire e acelaşi, cînd îl aud
pe tatăl meu povestind
despre cum îmi era mie frică de vînt,
în timp ce
degetele răsfirate trecute prin păr
repetă mişcarea.
Apoi scap, fără să vreau, paharul.
Urmează sunetul, probabil în cercuri
concentrice.




Stress doi sau Ars poetica, dar fără final


Pe parcursul acestui poem eN. K. va sfîrşi
de moarte naturală.
Şi pînă atunci?
Angrenaje de toamnă (tipătul ei, provocînd
dîră).

I-a plesnit, ca o coardă de pian, surîsul,
în amintirea despre un cuţit şi despre
fratele ei apărînd-o de atacurile blînde
ale stelelor din fereastră.
Tăişul unui zbor atinge carotida înserării.
(Mai tîrziu voi elimina această imagine,
e prea încărcată.)

Şi-apoi, cînd intru în magazin, e tot seară,
dar ţipătul nu se modifică. Poate coridorul
e uşor deformat - şi ea gîfîie cu degetul
pe buton.
Scot plicul, ascuns după rafturi,
timbrul, foaia, pyxul
(ca să rimeze cu Styxul):

eN.K. - domiciliul stabil în strada Ţesătorilor
26, seria buletin identitate 099649, grupa
sanguină AII. (Poate pînă la sfîrşit îi găsesc
acestui poem unitatea de sens.)

Şi palid, şirul de arbori din faţa clădirii
răstoarnă echilibrul zilei.
Ieşirea gradată din ascensor, întîi inima
lovind în pereţi, apoi vîrful pantofului, la
urmă buzele cu strălucirea de plexiglas.
Ieşirea din ascensor ca o naştere prematură.
Iar obsesia-tîrîtoare sapă şanţuri sub paşi:
obsesie; placă; tălpi.
obsesie; placă; tălpi.
obsesie; placă; tălpi.

Deasupra se zbate o venă. Deasupra
se lucrează cu spectre sau naiba mai ştie
cu ce, cu mecanisme fine
şi răbdătoare
şi uneori
nesilenţioase.
Vorba altui poem:
acest sfîrşit tandru ca o gheară.




Descompusă


Ritmul se schimbă. Acum şi dintr-o dată.
O încăpere însemnată cu alb pe harta memoriei
şi aici cineva care să aşepte ca uşa să fie
deschisă.
Pe masă două bilete de cinema.
O faţă asudată, la geam.
De partea cealaltă prin praful străzii
puştiul tîrăşte un lanţ cu inele mari şi groase.
Lîngă ladă măruntaie de pasăre.

Ceai fierbinte la „Orient“, vizavi afişul.
Gigi cîntă imnul homosexualilor.
Nu se poate compara un eşec grandios cu
unul lamentabil.
Străinul are ochiul drept acoperit de pleoapă.
Trenciul în lumina de septembrie.
Text despre îmbrîncirea din coate.

Bine ar fi să nu ajung niciodată.
Partida de şah pe trotuarul din faţa
croitoriei, doar noi doi.
Drumul spre centrul oraşului, împotriva
mulţimii.
„Şi astfel căzu Tezeu sub loviturile
Minotaurului“.
Dar nu provocaţi panică!
E vorba aici despre o societate viitoare
compusă exclusiv din orbi; nu există pentru ei
cuvintele „orb“, „a vedea“, „întuneric“. E pur
şi simplu o distopie.
A urmat episodul numit „descrierea chipurilor“.





Stress patru


În lipsă de evenimente, februarie
poate începe în sufrageria bătrînei doamne
(o mie de priviri într-acolo).
N-au nimic de dantelă şi nimic pînditor
refugiile ei în fotoliul tapiţat.
În braţe cu un pachet pentru Merlin, care
aşteaptă (plancton în găvane, perle în scoica
burţii sale).
Un timp şi apoi nici acela.

Am plecat tîrînd în fugă obrăznicia sălii
de spectacol.
Undeva a rămas o uşă deschisă.
Ploaia lasă pe geamuri veselii trecătoare
de licean cu coşuri pe faţă. Dar să nu mint.
Am putea găsi un loc de unde să ne întoarcem
cu bine. Un loc cu urme de gheare şi de cîntec.

Era ca într-o saună ori ca-ntr-un proiect
genial de respiraţie: aer deloc, doar scrîşnet.
Oricum, se poate încerca o ieşire.
Vom face mult zgomot şi vom rămîne
în preajma evenimentului.
Prin transfocare: aerul năvălind în trahee,
coborînd spre caverne, aerul
în bronhii şi alveole,
inspiraţie.


Klein


Instrumentul utilizat: actul verbal directiv
(după Searle) reprezentat de „întrebare“ -
element fundamental al metodei socratice: ma-
ieutica (etimologic: „arta moşitului“) ale că-
rei componente se reduc la două: cea dintîi
distructivă (eroneia), prin care interlocutorul
e adus în situaţia de „a şti că nu ştie“,
cea de-a doua constructivă, cu finalitate pro-
ductivă, ambele utilizînd ca strategie formală
succesiunea „enunţ interogativ - enunţ afirmativ“.
Intrînd în detalii, trebuie precizat că
soarele intrînd în nori, umbrele s-au estompat
şi genunchiul s-a încrîncenat
să despice aerul, ceea ce,

între noi fie vorba,

nu a însemnat nimic pentru linia
frîntă trasată adînc din palma
lui Klein.
Strigătul: frunze-n rafală şi
ochiul umflat al zilei în ochiul umflat al zilei.
„Sen-ju bon-ju can-va-ie sen-sol“: celebru toast
al lui Klein niciodată rătăcitul - asta o spun
biografii sentimentali - de fapt joc (aici:
critici şi alte categorii) pentru însoţitori,
cu excepţia Bătrînei Doamne cu nervi de iridiu.
... Dar acesta-i ochiul calm al
vîrtejului, începutul
e altul: la S., locul naşterii lui Klein;
sau la M., locul natal al tatălui său?
sau la G., bunicul vînător de găini în
propria curte prin apăsarea trăgaciului puştii
cu două ţevi, pe una gravat „Carla“, promiţătoare
înlănţuire
de sunete sticlind?
Pînă la cinci ani, Klein în S.,
apoi mutarea în oraşul D. Mai tîrziu, în vreme
ce cojile de cartofi
se aştern în grămadă pe fotografia Isabellei:
terenul viran din faţa blocului, întîi ţinutul
întins sălbatic necunoscut, la orizont
pietroaiele
pe care te caţeri în luptele cu apaşii, apoi
pista de bicicletă
şi spaţiul de fugă, apoi
excavaţia gigantică bizară
coridoare întortocheate nu labirintice, nu,
apoi clădirea ţîşnită fuga pe scări,
ascunzătorile de beton, apoi crusta, cu mici
spărturi pe alocuri, puncte purulente, însă
asta mai încolo, acum doar
respiraţia aritmică, levitaţie.

La 12 ani a învăţat să joace şah. La 16
trecea pe la şedinţele de iniţiere ale Cercului
de go, la aproape 17 renunţa la frecventarea
clubului de şah, se înscria la judo, după
al doilea antrenament îşi lua tălpăşiţa, între
timp fascinaţia go-ului se
stinsese,
înscris la concursul de grafică al Şcolii
de Arte Plastice nu mai ajunse, aproape o
lună sedus de fosforescenţa algebrei admiraţie
secretă,
la 18 ani după 6 luni de cursuri la
Aeroclub, în plin examen la
aerodinamică se ridică poemul îl citi
celorlalţi doi teribili, prozele scurte,
motoreta, pick-up-ul şi boxele, partide
răzleţe cu teribilul unu destrămare Dragă Klein
castravetele nostru drag volanul în autoturism
zvîcnind de sub el camionul săltînd pe colţul
trotuarului
bivole
ceea ce a urmat
nu se mai ştie prea limpede.
La întoarcerea din stagiu deşeuri de
hîrtie Poligrafia în ceaţa de la ora 5 patru-
zeci şi cinci a.m. necalificat şi cară, încarcă
descarcă încarcă descarcă încarcă autocamioanele,
se plictiseşte?

Într-o zi, în mijlocul camerei sale: a se
observa succesiunea. A crea ţinte. Azi-dimineaţă
cumpărat pîine şi struguri nu circenses terminat
volumul „Eu pe asta o fac zob!“ de Manzoni.
Şi acum?
A se citi Taica Goriot. Şi apoi. A vedea Colina.
Şi? Poimîine scos curăţătorie palton bunic.
Apoi. Şi încă. Pînă.

Klein vede: structura secvenţială a cotidianului
(o ţintă atinsă alta ridicîndu-se tot aşa).
Klein curios: cînd şi cum creşte
urmarea? cînd vine „după“?
Pîndă.
Făcea ipoteze: ce va urma? ce voi dori? ce
va trebui? Fascinaţia
propriei mişcări. Tentaţia întrezăririi.
Klein
surprins de Klein?




Stress cinci


Creez ceva mai puternic decît mine.
În lift miroase a cloroform, nimeni acolo.
Acum începe: este ca într-un joc,
dar ce simte R.T.S. cînd nimeni nu-i poate
privi faţa hidoasă?
Acum 23 de ani şi ceva mă nasc, atunci
Pu Yi moare şi
nu este uitat,
dovadă afişul gigantic al „Ultimului împărat“
lipit pe cerul oraşului.
„Pas în doi“ şi alte impresii, asta tocmai
cu o săptămînă după întoarcere.
Şi mai tîrziu: frecînd cu săpun deşteptătorul
în chiuveta albastră
îmi amintesc perfect
mirosul accelerat al anvelopelor, eu
în peisajul cu alţii.




Întoarcerea


Mă răsucesc pentru întîlnirea cu tine,
pielea ţi-e aspră.
Ochiul e gata acum (a plîns ca un apucat)
şi ţinta e vie.
Vineri: flacăra urcînd
în torsadă pe trup şi cuţitele
ochilor mei în peisajul urlînd: se şterge
încet, dispare.

Apoi, nici agitaţie multă, nici replici
în exces, liniile se topesc
o monedă de ulei încins - aici
trişez, dar asta o ştie numai unul -
nu se rostogoleşte şi fără zimţi
şi tocmai în cameră
începe întoarcerea.

Aşteptarea ultimului rid, precum a
trenului în gară,
ideea ar fi să dăm totuşi din mîini
şi din picioare,
reţeaua gîndurilor plus un număr
nedeterminat
de fişe albe pentru profilul scurs, unghia
vineţie la capătul mesei,
cu totul inutil.




Stop cadru. Eşuare (Stress şase)


Mai era acolo, în sală pe-ntuneric o imagine,
un tren lung şi de metal şi de întoarcere,
înaintînd încet, apoi mai tare înainte
încet ca o melodie spre scoarţa ta cerebrală.
A fi supus inerţiei.

A fi neputincios, cînd umărul ei atinge,
protagonistul e în clipe de cumpănă şi să-ţi
chiorăie paşii de foamea de străzi şi din nou
a fi neputincios cînd acele străzi
neo-realiste prea înguste sînt pentru palida
copie a liniştii mele de băltoacă, de apă
stătută, de iaz mîlos.

Ea a spus: mîna care nu scrie, simte.
Dacă acesta e un adevăr, atunci adevărul
mă defineşte.
Ea zicînd: tous les Michel sont terribles.
Fiind îndeajuns pentru franceza mea tîrîtă
prin intersecţii.

Şi iar, actriţa cu cercei, pe treptele pătate
cu vopsea felliniană, la capăt ne-aşteaptă
refrenul minat, ia mai ducă-se dracului.
Şi-un personaj dubios: între două sandvişuri
cu salam, Freud şi John Lennon.

În sala imensă, cînd şenilele trec peste noi
cu uruit, sfărîmă sîngele în aşchii,
iar ochii sînt iarbă. Cînd cucu
îmbrăţişările dau concretul, în sala în care
sărutul ei se atrofiază, are gust de peliculă
şi omul în uniformă în plină lumină
păzeşte mormîntul lui Dante.




Diferenţialismul


Nuanţe prinse în aerul rece mîinile uscate,
doar pielea întinsă pe metacarpiene şi falange
şi vinele urcînd la suprafaţă, pielea
aproape transparentă, lucioasă:
inert ca o păpuşă din cîrpe
opt luni într-un pat mirosind
a medicamente şi a urină;
aproape un truc acele gesturi care-l îngrijesc,
dacă n-ar fi ligheanul cu apa
din ce în ce mai murdară,
spuma.
Din unghiul acesta, obiecte aparent neutre
şi puţină mişcare.
Principiul capital spunea că trebuie să ştii
la ce să renunţi,
abia atunci m-am întrebat dacă pe acel drum
sînt căi de retragere.
Apoi nu s-a mai auzit nimic,
dar totuşi l-am aşteptat. Cu geaca pe umăr.

Marile tensiuni: zi de octombrie,
privire tîmpă,
incoerenţă în vorbire,
tremurul mîinii,
idei prea înalte, adică
portretul -istului.
Dar şi o palmă primită: reper instabil
pentru cercetaşii biografiei mele,
eram urletul şuieratul curentul de aer
care precede, eram viteza
adică un fel de spaţiu
într-un fel de timp. Aşa încep să-mi uit rudele
îndepărtate, azi
o mînă, mîine un picior, apoi -
- puful de sub buza de jos.
„ismul nu s-a născut. El există“ - aceste
cuvinte nu-mi aparţin, totuşi le trimit
şi iată ploaia depunîndu-şi icrele pe umerii
mei, pe vremea Istoriei Celor Trei.
Acum scormonesc în măruntaiele jocului,
acum e nevoie acum
de instrucţiuni pentru
spaţiul de mişcare erotică.
Undeva, pe aici, trebuie să fie linişte.

Obosit, din nou în sală, după recenta
dezinvoltură
a trecerii prin mulţime,
atunci bucurîndu-mă la gîndul că tu acolo,
dar totuşi cu mine.
După cum vezi, începutul nu ne aparţine, însă
are un luciu metalic: aşa se întîmpla
şi în anul acela,
Vam, BeTe şi cu mine pe blocul cu opt
etaje, lîngă casa liftului,
fără a şti că acestea şi apoi altele
vor fi
trena: el ascultînd respiraţia,
în pat, cu capul în mîini, de ce nu dormi?
în şapte ani corpul uman îşi schimbă toate
celulele,
pentru că asta poate s-o facă
tot prostul.
-ismul înseamnă a fi la capătul drumului,
cuvintele tale,
te-ai întors încet, cu indexul mîinii drepte
ridicat, ai spus ceva şi clipa aceea
nu se numea panică,
- nu te auzeam, nici măcar nu
încercam să te aud, voiam doar să privesc
chipul, nici asta nu era cu putinţă,
rămîneau ochii.


Tu chiar pleci,
uimirea în urmă, ca şi vocea.
Îşi clătina somnul pe picioare în mijlocul
încăperii.
O mînă ucigaşă a spart chiuveta.
Scuipă romantic, apoi discret,
era tînăr şi neguţător de nume false,
lumina becului îl pocni din dreapta,
stînga o avea liberă, fără prejudecăţi.
O lumină difuză în cerul gurii.
Fluiera în surdină şi poate doar el ştia că
Romeo şi Julieta
au murit fericiţi pînă la adînci
bătrîneţi.

„Axiomele lui Ginsberg:
1. Nu se poate cîştiga.
2. Nu se poate obţine remiza.
3. Nu se poate întrerupe cursul evenimentelor.
4. Nu se poate abandona jocul.“

A renunţat la incantaţii, la ceaiul negru,
la sfîrcul de ciocolată, a mîngîiat.
Timp ca să vociferezi.
De atîta privit amurgul a devenit concret,
poate fi pipăit, amuşinat, mursecat.

Somn somn somn vis somn sunetul strident
al soneriei ceasului undeva
în somn zbîrnîitul buimac
în coate lumină şi contururi
somnul supt în urmă ca aerul
retrăgîndu-se din ecluză pe cînd apa năvăleşte
urcă e deasupra capului şi vocea răguşită
iritată de zgomotul strident:           
„Intră!“








În trecere


Mi-am amintit, atunci, din nou, de rugina
de pe coapsele tale.
Tulbure visare,
cu vîrtej coborîtor pe tocuri înalte.
Totul e să nu atingi.
Rotire pe-aproape,
prin haloul mirosului tînăr. Linii
destrămate, suişuri caline şi brusc,
semnul hipnotic: în dans pulsează, în
vicleniile verii.
Şi-l regăseşti pe uneori plicul dezlipit
şi-apoi sau poate sau niciodată
sub pleoape.
Şi chipul tău, cu setul complet de expresii.
Şi crezi că sînt încă departe.




Vei cuceri anii rînd pe rînd


Cu ochii crăpaţi de galbenul gata-gata
să devină lichid - se lasă atins: degetele
sclipind sub ţesătura electrizată.
Un bărbat înalt şi străveziu. Uşa
turnantă s-a oprit, femeia a făcut un pas,
pe chipul lui, chipul ei, ca-ntr-o oglindă.
A desprins pantoful cu toc
subţire şi, fără să ridice ochii, a aşteptat
ca ea să pună piciorul înapoi, ţinînd mîna
stîngă foarte aproape de gleznă,
aproape atingînd-o.
Vei cucerii anii rînd pe rînd,
oasele ţi se vor topi, pielea
va fi translucidă.
Scînteia dintîi fiind suficientă pentru a
aprinde vocile şi celelalte sunete şi tot aşa,
recunoscîndu-i doar după cuvintele pîlpîind
în urechi zile de-a rîndul, dar cum să legi
glasul
putrefact
de faţa cu linii prelungite
spre colţul răcoros al încăperii?
A făcut celălalt pas, reflexele
străzii i-au împîclit conturul.

 

 

Stress şapte


Cuvinte lovind inerţia în pîntece.
Pe-aici nimeni nu ne cunoaşte, scria Frau Marta
în jurnalul supravieţuirii cotidiene,
însă mereu se întîmplă cîte ceva.
Dar eu?
Aseară, la teatru: pe rîndul din faţă, fetiţa
jucîndu-se cu mîna în părul lung al însoţitoarei.
(O clipă, dorinţa de a-l atinge)
Pe afişierul electronic: CÎŞTIGURI NELIMITATE
Mîna ei în locul mîinii mele: această intensitate
sînt eu cîteodată
chiar cînd bat în retragere.
CÎŞTIGURI NELIMITATE
Această imagine: nu departe de altele,
respectînd toate operaţiile, într-o manieră
elegantă, suportabilă.
Destinul gros şi destinul subţire.
Apoi urmîndu-l pe omul care poate vorbi
cincizeci şi şase de ore încontinuu şi,
fiind suspectat de sindrom discordant hebefreniform,
CÎŞTIGURI NELIMITATE
se conformează.




Omagiu creierului catodic


Ca un nor coborît prea jos şi eşuat în chiuvetă,
spuma
abundentă şi scînteietoare.
Da, întîi am fost
inhibat, apoi a crescut invidia. Da, colonele
Redl, ca un aisberg poros, irizat, privit din
înălţime, topindu-se foarte repede.
Tot drumul am privit lung-metrajul
proiectat pe chipul vecinului de vizavi. În
plină adolescenţă tăioasă.
Şi să mergem acolo unde Merlin zîmbeşte.
Să-ntunec soarele pentru furnicile roşii.
Iar ploaia bătea englezeşte în geamul
compartimentului.
BeTe găsit o femeie în paharul de Martini stop
absintul curge pe bărbia lui Hem în Closerie
des Lilas,
Vam întors pe partea cealaltă stop Miai
comportist stop.
Ca atunci cînd eşti ţînc şi pînă la
capătul străzii sînt la un loc unchiul Enache
şi Munţii Stîncoşi şi Cele Şaptesprezece Mii
de Bilioane de Catralioane de Lumi Posibile şi
tu crescînd holul scării se micşorează,
bordurile se topesc, străzile intră la apă
şi tu crescînd îi spui că genunchii îi miros
a cafea cu lapte,
voi fi un slujitor al lucirilor
plasticate ale telecomenzii, voi urca zidul şi
mă veţi numi cowboy-ul de la miezul nopţii
născut asasin din floarea de lotus din imagine
pură
în metrou am aflat marile saga, am urmat linia
de fier, apoi am luat MTV-ul pînă-n ţările
dogoritoare
şi apăsînd pe butoane autoportretul mi-a
crescut, s-a-mplinit
precum celulita pe şolduri
şi claxoanele au fost toate deodată acolo,
am urmat cursurile la zi şi-am urcat în
troleibuzul 31 şi într-o noapte chiar şi
într-un taxi condus
pe tăcute
ştiu că nu sînt original, însă nu
uitaţi că la telefon vorbeşte
nu numai Frank.
Da, nimfetă Alice, sînt o carte de joc
dusă în dreptul buzelor rujate discret. Da,
tipul le-a spus că e trimis de directorul
Cehov şi uşa de sticlă s-a deschis.
O spumoasă conversaţie şi
rîsul ei ca o bijuterie,
cu totul un schimb demenţial de priviri şi
din nou
am auzit gîfîitul hidraulic, am prins în
ultima clipă vagonul albastru-cenuşiu-înnorat,
fundal potrivit pentru mîna boţită
ca şi cum ar fi fost o mînă
vidată pentru utilizări mai tîrzii,
escalatoare şi un bărbat perfect matur
m-au condus la staţia terminus şi-apoi cu
tramvaiul numit
dorinţă am ajuns la treptele din faţa
Magazinului Universal
şi-acolo am privit.
Şi să mergem acolo unde Merlin zîmbeşte.


 

 

Stress opt


Evident, vîrsta protezei.
Pentru alţii, nici măcar atît,
ci, undeva între felul întîi şi felul doi,
gestul ridicării de la masă şi căderea
în golul celor opt etaje.
Şi doar cîteva minute mai tîrziu ei oprindu-se:
nu renunţînd la aerul nehotărît, ci
însoţinu-l cu gesturi.
Cu coatele pe tăblia băncii
nu trebuia să-şi mişte capul aproape deloc
pentru a vedea:
exerciţiu de relaxare.
Această presiune a încercărilor nereuşite
este şansa lui, dar nu-şi dă seama de asta.
Din nou, sloganul
„Sînt timid şi nu ştiu să pun problema“
deasupra pavajului.
Nu ştiu că rezistă
în timp ce execută cele mai comune gesturi —
— scobitul între dinţi, uşoara
înclinare a capului.
Evident, repetiţii,
de cîteva ori teama
o dată chiar în plină zi.


 

 

Nud


Ochiul încă viu ca un stilet alunecînd
pe trupul tău, tu cea de sub raza veiozei şi
de sub tăişul meu repetat. Nici măcar pînă
la glezne, ispita.
Îndoiala: încă plutind peste chipuri, bizari
mesageri, peste trompe de cauciuc şi carcase,
cochilii găunoase, peste-un vertij
cu numele somn: ea încă mai doarme,
ca sabia-n stîncă.
M-am vindecat şi asta nu ştiu dacă înseamnă
ceva,
ea, sînt sigur, nu e acolo, ci doar
somnul ei aşternut crustă cu crustă
în formă de trup.
Secat: rămîne totuşi ceva, jocul de cuburi.

Cînd m-am întors: atmosferă neschimbată.
Clara-cea-cu-picioare-frumoase mima
un cuvînt
pe care nu l-am aflat în noaptea aceea.
El este Merlin, am zis.
Clara-cea-cu-picioare-pînă-n-gît
pe-acolo, dus şi întors.
Cînd m-am dezmeticit: oglinda pe chipul
şiroind galben în derivă printre spasmele
trădătoare, magnifică
lentă descătuşare, iar în colţul mirazei:
ochiul.
Abia răsucindu-mă desluşesc
corpul în năvoadele somnului, după cum o
mărturisesc liniile moi şi pleoapele şi
respiraţia            şi braţul
pe margine.
Tot acolo: loviturile brizanţilor de greaţă,
astfel că ultima imagine e alunecarea ca o
pată
şi pubisul plesnit.
Clara-cea-prelungă-n-picioare.

 

 

 

Stress nouă sau Urmărirea victimei continuă, rumoare în sală


Singurătatea începe după-amiaza.
Cină medievală şi nu prea departe de locurile
cunoscute.
Trecut prin ochiurile plasei de sîrmă,
cîntecul meu care nu-i al unui minnesanger.
Şi moartea prin napalm: ceva care nu mai trebuie
presupus ori dedus prin calcule şi nu
o moarte civilă - asta, în faţa ecranului,
tocmai cînd îi spuneam că eu, în situaţia lui,
aş renunţa aş smulge din rădăcină, iar el:
de la un anumit punct nu mai există întoarcere.
Ca şi cum sentimentul Woodstok ar avea vreo
putere
în această împrejurare.
Simţi în glasul meu durerea, nu?
Ca şi cum n-aş şti că moartea prin napalm
devine o secvenţă de tradiţie.


 

 

Sext


Se ating întîmplător
pentru ca la un moment dat să-şi amintească
unul de celălalt, pupila să crească
precum la apropierea întunericului
istoria ochiului ce-a fost ispitit
de chipul, de coapsa-răcoare
de sînul-mezin.
Se caută.
Şi atunci (cerul întunecat, soarele la nadir)
strigătul se întrevede, o clipă,
gigantic vibrînd peste capete. Ea îl zăreşte
cea dintîi, el sprijinit în ţigară, la tejghea,
vîrtejul încă nu
începe,
posibil mîneca agăţată în clanţă
sau ceva asemănător,
dar apar aplicaţii la
codul bunelor maniere şi repetiţii
în clar-obscur.
Flux-reflux: respiraţiile încleştate
freamăt rotund sub palmele însorite
el îşi lipeşte urechea de fantă, aude.
Urme calde pe luciul oglinzii,
un dans.
Nările îi învaţă jocul. O rotire.
Pleoape ridicîndu-se, apoi coborînd,
cioburi.
Întors în clădirea albă (pe frontispiciu:
o semnătură indescifrabilă) i se aplică
din nou cămaşa de forţă şi electroşocuri.
Acum te vei răsuci.



 

 

Stress zece


Dimineaţa aceasta: rufe la uscat.
Să repet (senzaţia nu corespunde nici după
a doua încercare): adîncurile se tem.
Regula jocului începe cu respiraţia ei
pe faţa lui.
Îi văd depărtîndu-se, paşi egali,
corpuri în vibraţie, asta o ştiu.
Amintindu-şi, probabil, de unchiul care nu
îşi proiecta prieteniile decît pe distanţe
scurte, „altfel îţi împrumută gesturi, păreri,
modul de a scuipa“.
Ajungînd să se autociteze.
În orice caz întrebînd în stînga şi-n dreapta.
Aşa că voi urca, voi deschide televizorul,
Potsdamer Platz, Berlin, 21 iulie 1990,
ZIDUL.
Privind ecranul
Ploaia afară în acelaşi timp.




 

 

Braille


Şi totuşi, a zis cineva, am coborît pe
treptele mucegăite.
Da, s-a întors celălalt, îi spuneam să nu
uite paloarea, fiindcă de restul se ocupă
aghiotantul.
Haosul protector al zilei.
Zăpada e murdară; o murdăreşte un cîine,
undeva lîngă un castan.
Dar oare, a spus altul (sau acelaşi).
(Prin ochiul oglinzii, camera îi fixează spatele)
Cred că era echinoxul, a clătinat din cap unul,
pe acesta chiar că nu-l cunoşteam, deşi veneam
foarte des, mai ales de la o vreme ajungeam
fără voie pe străzile animate de-aici, ca să
urc şi să intru şi să citesc textul scrijelit
pe partea de desubt a tăbliei mesei cu
degetele în timp ce
S-a ivit tocmai cînd îmi scoteam ceasul, a zis
colonelul sau poate omul cu faţa arsă,
m-am aplecat, iar deasupra
mi-a şuierat zîmbetul ei,
Ştiu povestea, a murmurat careva,
scăpasem,
Acolo era o terasă umbrită, îţi puteai stinge
setea, ba chiar conversai cu vreun
necunoscut cu barbă şi cu ochelari de soare
a doua zi îţi lipeai ochiul de gaura
cheii.
(Reveni într-o zi de marţi, cu părul albit).



 

 

Stress unsprezece


Te văd - singur, blocat în amintirea mea
ca un actor de mîna întîi într-un film slab.
Te auzeam: „ceva e putred atunci cînd duşmanii
îţi întind mîna“.
Te auzeam: „sistemul teoretic al maestrului
cu privire ascetică spune ce-ar fi
să luăm una mică?“
Şi acolo, ajunşi: nici o schimbare.
Pe urmă, tot tu erai, în fotoliu, şi ţi-aş fi
povestit cum în liceu ştiam două limbi şi
nici una pînă la capăt, cum împreună cu doi
terchea-berchea şi fără oprirea respiraţiei
am fondat un curent literar.

Dar prezentul şi-a amintit de mine, mi-a trimis
o care poştală care începe cu
„Ce mai faci, bătrîne?“
În dormitor, pe alee, pe scara tramvaiului,
între halbe, o pereche de sprîncene şi zumzetul
muştelor. Te auzeam:
„Omul din Eden cu coatele pe masă“.

Şi l-am văzut şi pe el; pe asfaltul încă ud
desena un şotron.
Trebuia să-i născocesc, repede, un trecut
pe măsură.
Tu încă nu te ridicaseşi din fotoliu, căscai
puţin plictisit şi tot puţin îi păsa
memoriei mele de asta.
Şotronul era gata. Pe chipul lui — nici un
semn. Poate aştepta — aşa, încordat — aplauzele
şi-un anotimp mai puţin ploios.




 

 

Aleph


Mişcările ochilor pe suprafaţa tablei
de şah, un traseu zig-zagat,
trupul tău gol destins — haşurare lentă
sub retina mea,
pînă la capăt.

06 îmi aminteşte de vinul roşu vărsat
pe faţa de masă, vocea mamei, palma,
dar numai o clipă,
10 un anume ochi după o anume ispravă,
23 panoul gol,
şi atunci: noi toţi,
cîteva trupuri de-a lungul zidului,
absorbiţi.

Ca văzută din acceleratul 224: frumuseţea -
un păianjen cu ochii Isabellei,
dar mustăciosul îmi cere actele, scot
carnetul de economii, cel de sănătate,
cel pentru însemnări, carnetul
de student
îmbrăcat la repezeală, costumul
gri, blitz-ul care te aruncă în
albul etanş
apoi carnetul de şofer, de vot, buletinul,
carnetul cu numere de telefon şi adrese,
cu note şi comentarii şi
aşa mai departe,
nu aparţin Confreriei Nebunilor.

Acolo, însă foarte încet,
bărbatul tocmai
se ridică, în mîna stîngă un beţişor, nu ştiu,
un fragment de tulpină,
foarte lent, pe cînd forfota trupurilor
în sensuri opuse şi în acelaşi sens.
El mută obiectul,
lent de pe bordură pe ghizd.

Dinţii înfipţi în obrazul ei.
Un sfert de cerc, plămînul care respiră.
Şi încă ceva: sudoare pe ceafă, pe spate şi
pe frunte, sudoare în palme, pe coapse
sudoare. Un imn
memoriei clocotind de imagini.

Ridică-te, vocea retezîndu-mi urechea, ziua
începe să crească.
Lumina strecurîndu-se printre ramuri
apoi prin ochiurile perdelei după ce
a străbătut stratul de sticlă de aer şi
din nou de sticlă: mai cu seamă această
lentă privire.
Ştiu cum se va numi, s-a întors el către noi,
păinjenul Walter e captiv în firidă,
ochii îi închid.

(M-am trezit transpirat am dat pătura
la o parte aerul a năvălit
din creştet pînă-n tălpi eram în pericol)
estetica violenţei
multe, prea multe cuvinte
poetica haosului
fofoloci lovele biştari alte sinonime
rostogolite pe masa de joc.



 

 

Stress doisprezece sau Interval


Se joacă în continuare cu maşina, cu trenuleţul,
cu ciocanul din plastic. Pe scaun, el
nemişcat, pe cînd sfaturile mătuşii se duc
de rîpă,
ca şi cumplitele legi vocalice. Apoi, inerţia.
(Aproape orb, de Gas se dedică din ce în ce
mai mult sculpturii. El, cel care spune
împuşcaţi-i
pe aceşti plain-air-işti din lojă, el
continuă să pipăie culorile)
Rumoare, pregătiri  lente, în silă;
şi acest trup bogat în tăceri
ca ţărîna în cranii
şi eliptic, în trecere: la intrarea în pasaj
nu începea legenda ci, din motive neclare,
durerea de burtă.

Am totul notat aici, pe foile
dintr-un buzunar, sau, oricum, aproape
totul, fără exerciţiu prea-ndelungat,
doar cu, din cînd în cînd, suprimarea în faşă
a melancoliei.


 

 

Portret


Ţi se recomandă calea minimei rezistenţe.
Ce rămîne e pentru vii,
ritmul nocturn supra-etajat, feţe:
de la cele de mops la cele angelice
(nu-mi închipuiam despre ce poate
fi vorba)
abia desprinse din aburii adolescenţei.


Masive paralelipipede întunecate, pe
suprafaţa cărora enclavele de lumimă
formau hărţi
reţele
structuri.
Zîmbet blond
- mai ales că vara asta se poartă kodak -
şarpele alunecînd pe sub corzile chitarei
Cristina y Cei ce locuiesc în subterană
dar şi mai tulburător omul cu cei doi
şacali în lesă

“şi acum ce mai faci, dacă eu ţi-s lanţ,
cu spiritul?“ într-adevăr, dacă ai avea
ochii deschişi ai vedea linxul sub arbori
şi-ai auzi scîncetul scoarţei
şi-ar mai trece ani,
între timp ai devenit un fel de goliard
al glorioaselor
vremuri
moderne
şi cumperi Antarctica şi
banda magnetică ajunge, în sfîrşit,
unde trebuie.

Şi totuşi, mai degrabă zappeur:
degete ungro-finice
subtila cruzime a unghiei
menuet sub arcade
clipocitul şi umbrele
cili
Coloseumul, vedere parţială
Marele canion
şi, la naiba! melancolia
ca o pată mîrşavă.
„C’est fou, non?“

Dar nu. Vertiginos înapoi către...
către fîşiile
de sînge şi totuşi deodată oprindu-te
sprijinit de balustrada balconului:
versiunea „color“

Post-scriptum:
părţi smulse şi proiectate pe carosabil.




 

 

Stress treisprezece sau transerotica


Interior
Întunericul în mine ca viermele într-un măr.
La colţul străzii aerul se freacă languros
de buricele degetelor. Iar eu,
lîngă ea. Stau şi îmi spun.
Stau şi îmi amintesc de hala
depozitului mirosind a cîini. De ăia doi
ciupindu-se în spatele meu în timp ce
aşezam lăzile.

Ea rămîne pentru o clipă
în afara cadrului.


Crochiu
Noi, coborîtorii din urletul rock.
Întreaga după-amiază pe pod,
la sfîrşitul zilei, strălucirea: o putere
obscură.
Am coborît odată cu întunericul şi nimic
nu se schimbase şi ceea ce vezi cînd ţii
ochii închişi: nici o şansă,
chiar practicînd arta obişnuitului.
Adică în cinstea gleznelor tale,
adică întors din pribegia privirii.


După anticameră
Pe masă mîna păzind scrumiera.
trecuse vremea cînd filele se supuneau acestor
degete lungi, care păreau în stare
să admire un Brueghel.
Scrisoarea pusă în buzunar, o scurtă privire
spre ceas,
ora cînd trebuie să apară. Dar nu era
decît vîrtejul părului ei dincolo de fereastră
şi înjurăturile
cînd, totuşi, numele tău,
numele tău gonflabil.

Totul fusese simplu. Întîi, chipul
cu zîmbetul ca un plasture, apoi aceeaşi
nedumerită mişcare a mîinii
deasupra luciului mesei;
între norii de fum, zeii cu ecusoane în piept.
Punct de fugă.


Zîmbetul sau cutia neagră a supersonicului
Aducere aminte despre lumea urlînd
din spatele unuia care părăseşte.
Pe trepte te-nvăţ cum să scuipi.
Coapsa ta - un loc
pentru studiul emoţiei digitale.
Conturul sînilor în contemplaţia palmelor.
Şi zîmbetul, zîmbetul după care vor fi
reconstituite întîmplările acestui trup.

Acum
Sindromul T.R.I.S.T.E.Ţ.E.

 

 

 

Anamorfoza


Nu e nevoie de gesturi multe după ce cobor.
Traversez însoţit de strigătele copiilor.
Acum, salutul orbului. Dau colţul bulevardului,
chipuri proiectate spre mine.
La intrarea în
magazin vînzătoarea îmi surîde şi-apoi
se-ntoarce spre clientul următor.
Zeci de ecrane multiplică aceeaşi imagine.
La ieşire, vuietul.
Cobor în pasaj, sînt prins
în textura
ecourilor. Revenirea în lucirile
zilei. Pe străduţele pavate paşii au răsunetul
lor propriu, verdele devine mai dens.
E o poartă grea, din fier forjat, cu bare
verticale
puternice, împing: răceala zăbrelelor taie
palma, topindu-i liniile. Înaintez. Pătrund.
Urc. Urc. Vreau. Mă opresc. Cheile. Îmi închipui.
Deschid. Holul . Deschid. Cu grijă: respiraţie
lentă (în pijama, la 16 ani
cu faţa spre posterul lui Wilde în blue-jeans,
ce clipă).
Am fost informat asupra non-sensului
la pîndă.
Încă nu te-ai trezit,
ce să mai vorbesc de amintirile
ciocnindu-se ca sticlele de bere - şi te vei
ridica, înspumata iarnă ochi de-ar avea
ţi-ar urmări pleoapa care tremură, piciorul
care se-ndoaie, şi-acum
ştiu că sînt ceva cu totul şi cu totul opus
unei dale
de piatră.
Cînd te ridici din somnul metalic - ochii
abia deschişi, pomeţii haşuraţi straniu de
cutele pernei, palma trecută peste frunte iar
apoi de-a lungul tîmplei, în jos, pe obraz -
- sînt acolo.
Mă aşez lîngă tine. Te ating. Ceva se roteşte
în aerul încăperii şi
mîna mea se retrage. Mîna
mea lasă în urmă. Meniscul meu lasă
în urmă. Sprînceana mea, retina mea,
ventricolele mele lasă în urmă. Sînt,
instantaneu, proiectat  în orbita goală de văz a lui
Brauner,
împietrirea ta limpede de oglindă rămîne şi ea
un factor demn de reţinut pentru mai tîrziu,
în veghea nocturnă, în alunecarea
transculturală şi transistorică
a atacului asupra gîndacului de bucătărie.
Ai şolduri înguste şi vibraţie mignonă,
tălpile tale ard florile
covorului şi numele-ţi
este mai ascuns decît
crinul-călăuză sîngelui meu.
Dar am mai multe răspunsuri pentru un accident
care, nu departe de aici, îmi dovedeşte
contrariul coerenţei (şi-apoi totul vine
cu uruit de bătrîni pe urme).
O mărturisire de credinţă şi multă multă
lumină.
Somnul tău e tînăr.
Ating. Mişcare. E un joc, nu-i aşa? pieptul
se umflă, şoldurile cresc, părul se-ntunecă,
glezna se dilată, alb tresăltînd aproape fluid
obrazul, rotunjimi orbitoare, sexul înecat,
e un joc, nu?
genunchiul puhav lentoarea
volbura
şi cel mai cumplit nu e sfîrîitul ţepuşei
ci reporterul radio în transmisiune directă
şi pînă şi Pick ştie că vinul alb ridică
tensiunea,
sex şi patriotism şi cînd
te ridici cu totul şi te joci în sfîrşit
cu privirea mea doritoare - sînt acolo:
am mai auzit ceva, anume că nu-i marfă
vandabilă vigoarea dimineţilor de duminică
şi
sînt zile care nici nu lasă urme şi-mi sînt
stranii străine străvezii lumina
caldă
pe coapsele tale care capătă aura marilor
făgăduieli şi-ncet
devin grunţuroase, prind coajă de plop
bătrîn - izbucniri longitudinale de intarsii
nervoase,
de făgaşe tremurate-ţipete-ale-pielii
străbătute apoi de abcese-aromitoare şi
de muguri crescînd năucitor şi
de vrejuri urcînd vertiginos spre
pubis şi pîntece,
uneori prefer să ascult disc după disc
instalat într-un vîrtej din care
e drept lipsesc fulgerele globulare alteori
o oră îmi ajunge ba pînă şi linia roşie
este depăşită,
hai rîzi puţin odată cu mercenarul -
- fragila găselniţă a gulerelor
scrobite -
ascult pînă mi se face greaţă şi
pot extrage un drum pînă la fotograf cu tata
de mîinî aerul cald deasupra şoselei
ca panglicile
din joben, sau pînă privirea mea începe
să mute obiectele iar eu levitez cu capul
în jos o nebunie
şi la sfîrşit e ca atunci cînd citeşti
Aventurile lui Huck şi observi
că peste cîteva pagini vei ajunge la capăt
şi panica
şi disperata
nevoie
de text.             



Klein

Ed. Timpul, Iaşi, 1995