login



plus minus gleich

Addenda

E-mail Print

Şapte sonete neruşinate



Preludiu

Contur mirat de coapse ucigaşe
îmi creşte-n gînd şi-mi stoarce duhul,
dar şanse n-am, se pare, ca în stuhul
des să rătăcesc pe-ascunsele făgaşe.

Şi-mi urcă-ncet privirea pe vrăjmaşe,
onirice cupole ascunse-n puful
ninsorilor din perne ce-şi dau duhul:
e mult pîn-la-nălţimile gingaşe…

De nu ştiai, află acum, femeie,
ce trupul tău cunoaşte fără tine:
că te visez, năuc, cioplindu-ţi nurii

în alb şi crud parfum de azalee,
spre-a te sorbi prin dornice narine
şi-a te-ntrupa din răsuflarea gurii.

 

 

Miere şi sare

Să mă aplec asupra setei tale
– cînd nebunia clipeşte sub tăceri –
gravînd pe luciul pielii mîngîieri –
– ca undele stîrnite de petale.

Stîrnească limba-mi gemetele-ţi goale
ascunse-n lenea solarei tale mieri...
Setea mea să-şi lase, ca-n atîtea seri,
sarea în saliva cu sclipire moale...

Atunci zvîcneşte solul de sub pîntec –
– ţipar trecînd prin tainica bulboană
spre dezghiocarea temutelor plăceri!

Şi trupul tău e-acum un tragic cîntec
şi-n apa lui ţiparul e-n hîrjoană…
Dispărut-au azi, şi mîine, şi chiar ieri!

 

 

 

Alchimii

Tandreţea ta-mi provoacă nebunie!
Pe bune! Sub piele-mi mişună furnici
sau mai degrabă mii de bestii mici
şoptindu-mi mov să te ucid de vie!

să-ţi înconjor cu-eşarfa argintie
gîtul palid (care-mi zice: muşc-aici!),
ca geamătul ce-l scoţi să-mi fie bici
cînd zgarda-ţi fi-va sudoare aurie!

să îţi alint ascunsa-ntunecare
cu boarea gurii mele otrăvite,
să-ţi crănţăn mortalele gurguie pink

şi lumea să ţi-o pun între picioare,
smerit dement cu visele stîrnite!
Ce nu atingi se converteşte-n zinc!  

 

 

 

Amnezie

Mă tot întreb, uituc cum sînt, şi zăpăcit,
Sub muntele lui Venus, solitarul,
Ce sălăşluieşte? Dulcele-amarul?
Sentimentul pur? Mirificul corcit?

Bobocul care zilnic uită c-a-nflorit?
Teaca pentru pintenul crescut în harul
Frumuseţii care şi-a pierdut hotarul?
Latentă rană ce-şi cere un cuţit?

Caldă verticală respirînd în rut
Cînd orizontalei ne supunem visul?
Adînc îmbujorat? Dorinţă fără scut?

Soarele nocturn? De neatins atinsul? 
Ţipătul cerşindu-şi miezul cel tăcut?
Litera ascunsă, aşteptînd în-scrisul?

 

 

 

Îmi place…

Îmi place să mi-o-nfig pîn-la plăsele
În luna palidă cuprinsă-n palme,
Să îi despic rotundul de sub calme
Lumini de wolfram preschimbate-n stele.

Îmi place s-o ascund sub altă piele:
– Dorinţă-nvîrtoşată între valve
– Vergea de carne strecurată-n salve
Să-şi lase-n scoică albe perle grele…

Ah, îmi place s-o cobor în dulce iad
Şi-apoi s-o scot din ochiul fără rază
Şi înc-odată în centrul lui să cad

Ca-n mine viaţa să rămînă trează
Şi-n tine raiul să îşi facă vad –
– Răcoare caldă – între dune, oază…

 

 

 

Anatomia unui crepuscul:

Îndrăzneli de limbă – şoapte şi salivă
urechii mele scoborîndu-i scara,
tandre rune vii desenînd în ceara
uitării şi-amintirii deopotrivă;

gropiţe-n buci săltate împotrivă,
cînd tainic ziua îşi pătrunde seara
(cîntă greieri întocmai ca şi vara
şi sufletu-ţi se-ntinde ca ogivă);

sfere transcendente palpitînd secret
cînd sărutul meu le trezeşte sfîrcuri;
hieroglife pe torsul tău felin

stîrnite din atingeri fără de regret:
trupul nostru, abia ieşit din smîrcuri,
trăieşte-n nostalgia ritmului divin…

 

 

 

Postludiu

Spre altă bellă eu, cîndva, purcesei,
pe land, pe ape, într-o disperare,
să întîlnesc femeia ce-ar fi-n stare
să-ţi detroneze semiluna fesei.

I pak dau ştire-acum că nu culesei
nici o pradă. Că nu e întrupare
ce a dospit o bucă de pierzare
mai mult de bella ce-o, cîndva, alesei.

Pre caste valuri faste rîndunicii
să-ntorc spre tine eu aştept prilejul,
dar breteaua mi-e-ncurcată în bolard

şi mi-am uitat acasă licuricii.
Nici rom, nici ape nu-mi vor salva gîtlejul:
căci soif îmi e de sînii tăi ce ard!*