login



plus minus gleich

Klein spuse Klein

E-mail Print

DIFERENŢIALISMUL. NU UN MANIFEST

Se dedică prietenilor mei cei mai buni, Bogdan Tache şi Valentin Andrei Megheşan

La începutul ultimului an de liceu, cînd abia împlinisem 18 ani, am inventat, împreună cu doi prieteni, să le spunem Bobby şi Bebe, un curent literar. Unul dintre ei, nu eu, a propus ca denumire termenul diferenţialism. Tot aşa, textele-manifest, scurte, teribiliste, fără sens, dar ludice şi, lucru esenţial, auto-ironice, n-au fost scrise de mine, ci de  către cei doi prieteni. După care, deşi mai scrisesem, fiecare, pe cont propriu, ne-am apucat serios de treabă, de data asta mînaţi de dorinţa construirii “edificiului” diferenţialist. Am început şi eu să scriu cu o mult mai mare frecvenţă poezii şi proze pe care le citeam la întîlnirile noastre în trei, unde fiecare venea cu producţiile de ultimă oră. După cum se vede, n-am avut nici un merit în născocirea şi promovarea “curentului”, m-am lăsat doar dus de val. Peste ani, recitind textele adunate într-un volum scris la maşină în trei exemplare, legat pe vremea cînd lucram ca muncitor necalificat la Poligrafia din Braşov, mi-am dat seama cu mare tristeţe că nu aveau nici o valoare. Excepţie cred că face doar faptul inventării jocului nostru “de-a curentul literar”. Un joc în care a fost implicată o altă valoare, e drept perisabilă şi invizibilă celor care ar citi “operele” diferenţialiste: valoarea dată de prietenia noastră, de momentele petrecute împreună. Închipuiţi-vă următoarea scenă: trei prieteni, pe acoperişul unui bloc-turn din capătul acelui cartier de blocuri care se-ntinde ca un tentacul de beton în lungul unei văi străjuite de muntele Tîmpa; trei prieteni care discută despre muzică şi literatură la modul cel mai pasionat cu putinţă, citesc şi ascultă literatură pe acoperişul gudronat al unui bloc de opt etaje, sub lumina puternică a unui soare de iunie, în vreme ce dintr-un casetofon argintiu se aud, pe rînd, “Child in Time”, “Purple Rain”, şi din nou “Child in Time” .
E adevărat, lipsea din acele texte tocmai valoarea estetică. La vreo doi-trei ani după terminarea liceului, cei doi prieteni ai mei s-au lăsat complet de scris literatură. 1989 însemna şi pentru diferenţialişti un sfîrşit. Astfel încît această secvenţă a vieţilor noastre nu înseamnă nimic pentru nimeni, cu atît mai puţin ca fapt de istorie literară. Eventual ca moment al unei istorii a literaturii române virtuale (în care ar putea intra cărţile nescrise, diversele proiecte rămase doar cu titlul sau în faza incipientă). Şi nici n-aş fi amintit de această neînsemnată perioadă, dacă n-aş fi fost un sentimental care mai vrea să povestească pentru o ultimă oară (promit!) episodul care marchează sfîrşitul adolescenţei sale. Şi dacă nu mi-aş fi dat seama că în jocul nostru a existat ceva extrem de important nu doar pentru noi, ci pentru orice scriitor autentic, ceva ce se poate identifica în chiar denumirea “curentului” nostru literar. Cînd cineva m-a luat peste picior şi mi-a spus că diferenţialismul sună de parcă ar fi vorba despre componenta unei maşini, n-am înţeles ce voia să spună. Poate pentru că pe atunci habar n-aveam că există ceva numit “diferenţial” şi care n-are de-a face cu literatura. Dar şi pentru că mie sensul cuvîntului diferenţialism mi se păruse dintru început limpede: reflecta dorinţa noastră de a ne diferenţia de ceea ce se scrisese pînă atunci. Dorinţă deloc 9 şi prezentă în toate manifestele “autentice”, “oficiale” şi “serioase” ale literaturii române şi universale. Drept care nici măcar sub acest aspect nu eram (nu fuseserăm) originali. Dar voinţa diferenţei e o constantă a curentelor literare şi a opţiunilor scriitoriceşti, iar dacă nu voinţa, atunci măcar nostalgia diferenţei (pe care o au, de pildă, manieriştii şi postmoderniştii, fie că o recunosc, fie că nu). Iar excepţiile nu fac decît să confirme regula. Prin urmare diferenţialismul înseamnă, totuşi, ceva: nu un nou curent literar, ci expresia “istorică”, minimalistă, ludică (şi fără valoare estetică, e drept) a conştientei sau inconştientei dorinţe a scriitorului de a fi diferit de ceilalţi scriitori.
Deci orice scriitor autentic, orice autor cu “tuşă” personală e un diferenţialist (avant la lettre, înainte de noiembrie 1985), iar orice pseudo-scriitor tînjeşte după diferenţialism. Celor doi prieteni le-au trebuit vreo trei ani şi nici un rînd publicat spre a-şi da seama că nu sînt diferenţialişti în sensul acesta, ci doar în acela al unui joc – e drept, unul cît se poate de serios şi de important pentru nişte tineri de 18 ani care, pe vremea unui dictator al cărui nume nu merită amintit aici, nu aveau (aproape) nici o altă cale de-a se simţi liberi. Mie mi-au trebuit douăzeci de ani şi şapte cărţi de poezie ca să ajung la aceeaşi concluzie. Căci, deşi eram cel mai puţin viu dintre cei trei, am fost cel mai perseverent şi cel mai vanitos dintre ei. Şi astfel am devenit un posmodernist autentic (sic!): n-am atins diferenţa specifică, dar am avut constant nostalgia ei. Ba chiar iluzia ei. Cinstit ar fi să mă opresc aici, pentru că n-am reuşit să fiu original, diferit, personal. Dacă aş fi reuşit, aş fi convins mai mult de trei oameni că sînt un poet “adevărat”. Am “săpat” după mine însumi, dar n-am găsit decît o mască pe care am numit-o Klein. Şi ştiu şi de ce am eşuat: pentru că sînt vanitos şi pentru că n-am fost în stare să renunţ la poezie. Nu, nu e un joc de cuvinte, ci adevărul: poezia se naşte exact atunci cînd renunţi la “poezie”. E cazul să renunţ la alter ego-ul Klein şi la pretenţia că sînt poet. Klein e o ficţiune care nu interesează pe nimeni, aşa cum episodul diferenţialist e un episod fără nici o importanţă pentru nimeni altcineva decît pentru mine însumi. Poate că acum, la 38 de ani, e momentul să-mi iau inima-n dinţi şi să recunosc că adolescenţa trebuie, totuşi, să se încheie.

 

 

 

Uşa e de hîrtie,
de hîrtie este limba mea,

uşa e de hîrtie: uşa asta
nu pot s-o deschid,
deşi e mai subţire decît aripa
unei muşte,

uşa din faţa mea are nervuri
ca o pagină şifonată,
uşa asta
e mai puternică decît mine,
de hîrtie-i degetul meu,
de hîrtie şi musca de pe lampă,
dar ea poate privi
fără să orbească
zig-zag-ul de wolfram

(dacă epiderma ta va foşni
te voi ascunde
în flacăra brichetei)






***
pe uşa aia au intrat o dată picioarele
pe care le aşteptasem o adolescenţă
întreagă am fost la fel de surprins ca
atunci cînd am aflat că grape-fruitul
se mănîncă cu linguriţa era perfectă
perechea aceea de tălpi-glezne-gambe-
-genunchi-pulpe aproape că am făcut
pe mine la vederea ei dacă iese de aici
înainte de sfîrşitul lumii eu mă sinucid
dusă a fost
ce porcărie






***
ăştia mai nou nu cîntă vorbesc
apropo de asta taică-meu mă întreba
cum poate să-ţi placă muzica asta
dacă nu-i înţelegi versurile dar pe
mine mă interesau numai acele părţi
ale corpului care duceau ritmul şi
deşi făceam toate eforturile să fiu
natural rămîneam sortit tăcutei dorinţe
şi-mi verificam răsuflarea încinsă
-n oglindă




 

***
dacă vrei să ştii
cel mai cumplit lucru
care ţi se poate întîmpla,
dacă vrei să ştii care e
drama perfectă:

un şir de cuvinte
în locul unui sărut
la optişpe ani

un text
în locul unei atingeri
(la treizeci şi patru)



 

***
cum sîngele lui înfruntă bacteriile dar şi
apropierea tîrfei ăleia de Lili băgînd viteză
cum s-a tăvălit el în iarbă şi era noapte
c-altfel n-ar fi încercat, “ce voiai, să mă
vadă vreo vacă?” şi cum visează să facă
baie în şampanie da’ n-are bani destui de
fapt nici măcar de-o bere cum s-a tăiat el
c-un ac bine mă da’ prost mă mai crezi pe
bune cînd mi-am mişcat mîna vîrful ăla
ascuţit mi-a lăsat o dîră roşie pe antebraţ
eu cred că asta se numeşte simplu
zgîrietură






***
singur
asta era o întrebare şi urmau
şi altele pe ecranul negru
ţi-e teamă
te doare
trist
neliniştit
supărat
pierdut
confuz
deprimat
şi-ntre ele satisfacţie garantată
atinge ecranul
sună acum pentru a uita
sună acum pentru a fi înţeles
ai încredere în 8989899

ca-n numărul
de la pantofi,





***
conversaţiile m-au schimbat dar
niciodată aşa cum au făcut-o cărţile
fetele frumoase trec ritmuri prin mine
şi mă lasă dracului în urmă şi pupicul
Sorinei m-a schimbat sînt sigur şi
puloverul ăla decupat din albul iernii de
cea care n-a vrut să fie femeia vieţii
mele şi colicile şi foamea mă schimbă
dar cel mai tare tot cuvintele puse
pe hîrtie m-au prefăcut
de aceea eu sînt
metamorfozele lui Ovidius






***
Emma are faruri şi o inimă
desenată pe fese şi urcă pe podium
în luminile reflectoarelor acolo
setea îşi taie încheietura cu lama
şi-apoi îşi lipeşte gura de venele
lungi ca nişte autostrăzi solemne
ca declaraţia mea de dragoste
sub formă de carte, norocul e
topit turnat sub formă de cuburi
mici pe care punem puncte puncte
şi rămîne acolo dacă nu are sens
e poezie, spune un personaj,
iar tu tremuri ca atunci cînd
orgasmul
îţi luminează pielea






***
să povesteşti despre sclavi
fără să indispui pe nimeni
am auzit-o şi pe asta şi
uite că nu-mi explodează
capul
totul se întîmplă ca atunci
cînd pe tortul meu am găsit
scris “sunaţi acum”
şi nu rîdea nimeni
ca şi cînd era patetică
ar fi început mai devreme
decît prevăzusem
cu soarele negru răsărind
din carnea ei
ca şi cum ar fi toate strîmbe
pe dinăuntru
chircite ca înainte
de salt






***
circul nu-mi place este
cea mai tristă dintre lumile
posibile dar Circul Soarelui
m-a lăsat ţuţ
ceva magic îmi scobea
pîntecele şi nu mai vroia
să se termine

şi

cînd aud că bătrîneţea
e o vîrstă frumoasă plină
de bucurii şi de pace sufletească
îmi vine să vărs îmi vine să-i
împuşc în cap pe toţi
propovăduitorii acestei
MINCIUNI gogonate
ai acestei religii idioate care
spune că
a te pişa pe tine
e o bunăvestire





***
ea scriindu-mi pentru ultima oară
“puţină nebunie nu ţi-ar strica”
dispărînd cu desăvîrşire în alt oraş
decît în acela natal, după 16 ani eu
pe acolo două zile şi jumătate,
fiecare, inclusiv jumătatea, cu cîte
un cer senin şi rece, dar nu mă
gîndesc deloc la ea în schimb revenit
acasă trezesc melancolia cu o
fotografie de cînd eram castravete
şi-mi dau seama că atunci
nu i-am putut străpunge
urîţenia
şi nu sînt deloc mîndru de asta




 

***
ca să scap de zgomotele
vecinilor străzii atelierului
de vizavi copiilor de sub geam
asmut împotriva lor propriile-mi
zgomote şi-atunci
trag vînturi pun muzică
sparg farfurii sau pahare
dau drumul televizorului
şi pun maşina de spălat la treabă
îi dăruiesc femeii mele juisarea
bat cuie (în cărţi)

rîgîitul nu-mi iese niciodată
sonor aşa că renunţ în favoarea
unui URLET

pe care nu-l aude
nici dracu’

 

 

***
m-au învăţat cuvinte,
mi-au băgat pe gît principii,
mi-au spus că sînt o literă într-un text,
carnea de pe oase mi-au desprins-o,
soarele şi roşul le-au pus pe o pînză,
pînza pe un zid

lumea e o bibliotecă, mi-au tot şoptit,
în fiecare seară, pînă cînd sîngele
n-a mai străbătut decît

artere de hîrtie






***
“avînd în vedere că mai ai armată
cît calu’ lui Berilă şi calul ăsta
a mai fătat un mînz sîntem surprinşi
că pe creierul tău mai există
circumvoluţiuni” îmi scriau Bebe şi
Bobby de sub masă “pe-aici e o
vreme să-ţi dai cu barda-n coaste”
continua cel de-al doilea cîteva zile
mai tîrziu iar primul “să terminăm
cu gluma, spurcăciune” şi
“comunică-mi tot ce ai aflat mai nou
despre tine”
nu ţin minte definiţia limbii române
am uitat frazele Divinului Critic
cei mai buni prieteni sînt acum
citatele mele preferate
cînd am emoţii puternice nu trebuie
decît să-mi amintesc: “îmi vine să
plîng, boss, îmi vine să plîng
cu adevărat”






***
ar trebui să-mi caut o replică de spus
pe patul de moarte ceva percutant
ca cuvîntul lui Cambronne care ştim bine
avut-a parte de cea mai înaltă traditore
aia cu garda ce moare da’ nu se predă
o propoziţie memorabilă bună de pus în
vreo carte da’ mai bine pe-un zid mai
puternică decît un drum pe Strada Mare
în ultima zi de liceu cu jobenul pe cap şi
cu cel mai mare gol în stomac de la
dezvirginare încoace mă întreb cum de
pot fi unii atît de senini uite ăla scoate
cercuri de fum pe gură o seară întreagă
se duce acasă îşi pune căpăţîna pe pernă
şi crapă






***
lui văru-meu tipul cu geaca dintr-un
mai vechi instantaneu îi stă bine
supărat pe viaţă e colosal băiatu’ ăsta
cînd vorbeşte despre pupe cei patru
bunici “de culori diferite” călătoriile
lui în capitala cu femei superbe
care latră
e mai haios decît o maşină la scară
şi nici berea blondă
nu-l lasă rece




 

***
clasica plimbare solitară am înlocuit-o
cu ce se găsea habar n-am ce-am
dobîndit poate timp să aflu că trufia
ştie să iasă-n cîştig cu o răbdare infinită
nici pietre în apă nu mai arunc e drept
că la discul cu linişte al lui Zappa tot
mai rîvnesc (dacă nu-i cumva o legendă
ca şi Atlantida) dar cu ce naiba să schimb
ceea ce simt cînd nu pot atinge femeia
aproapelui meu mai ales cînd e ochelaristă
jemanfişistă violonistă toate la un loc
vreau să spun comprimate ca adîncurile
într-o singură creatură,
nu ştiu


 

 

***
mi-au înfundat gura
cu cocoloaşe de hîrtie,

pe hîrtie au scris, înainte,
cuvinte: ca să nu rămîn mut





***
am urcat pe grilajul geamului de la parter
dincolo femeia în halat albastru mă
ameninţa dînd din buze îmi ziceam eşti
ceea ce simţi că eşti dar nu credeam
n-am crezut decît treişpe ani mai tîrziu
cînd toţi ştiau
în cadrul ferestrei de la unu m-a întîmpinat
pe ceaşca de cafea urmele de ruj stingeau
solemnităţile

castanii în spate autostrada şi mai şi
iar metroul undeva ad inferos
(două cuvinte moarte drace da’ nu mai
moarte decît tata-mare)

desfătarea avea să mă trimită direct
acasă pe canapeaua cu arcuri rupte
însă muuuuuuuult mai tîrziu




***
am minţit: cînd fac dragoste
nu-mi vine nici o idee
lumea rămîne
(o propoziţie între paranteze)
iar eu un trup
prin care sîngele circulă înnebunit
căutînd o ieşire
o pagină goală
pe care o mînă scrie un text
printre rîndurile căruia adaugă
un alt text printre rîndurile
căruia adaugă un altul
şi tot aşa

căutînd o ieşire


 

 

***
cîteodată mă instalez în amintirea cu
soră-mea ţinînd în palmă turnul din
Pisa la cîteva sute de metri de castelul
cu 3,7 vizitatori pe oră şi văd furia
crescînd mai înaltă decît mine un vrej
fără Jack suind precum frumuseţea pe
chipul unei femei care zîmbeşte şi are
toţi dinţii în gură sau în imaginea cu
fratele meu lovindu-şi ca un păsăroi
aripile palmele de coapse în faţa unui
reproş părintesc sau în camera de cămin
studenţesc în care am văzut-o pe Clava
femeia perfectă şi n-am mai putut să joc
teatru dar în care am devenit păcălitorul
păcălit cînd într-o noapte un tip a bătut
cerînd chitara rezemată de calorifer şi eu
nefiind nici gazdă nici oaspete i-am
închis zgribulit speriat şi fără o vorbă
uşa în nas,

nu, mai bine deschid ochii,



spuse Klein.




Klein spuse Klein

Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2006