Klein reloaded
Mihai Ignat
Klein reloaded
I
Cu folie şi suficientă îndrăzneală,
apoi fuioare de apă
şi bigamia pîndind după uşă.
Cine eşti nu ca întrebare ci
în loc de răspuns,
altul mai bun n-a găsit nici Klein
nici favoritul minorelor persecutate
de intermitenţa neoanelor. Cine eşti
ştie fiecare, pe orice coridor
s-ar afla.
Furtun luminos în jurul gleznelor.
Mesajul colorat în roz în mijlocul
timpului. Şi cineva care se pretinde
vegan.
Adică de pe steaua aia...?
Meseriaş!
II
Rază de soare. Nu pe piele, căci
e numele ei de alint. Vertebră a lumii,
deşi blondă extaziată şi fără sosiri
din ţări exotice.
Strungăreaţa vestalei versus visul
din lift. Ruj galben – pe buze, dar
nu obligatoriu.
Colajele înclină balanţa, strigă horoscopistul
şi pata de ulei suge şi ea lumina şi
cioplim doar în vacanţe.
Femeia cu vestă roşie imită moşul cu burtă
în costum, eşti gata să joci. Sîntem,
nu toţi.
Ar fi impropriu, mai ales dacă-i dai peste
mînă. Ursul din staţia de metrou
molfăie sandvişul lui Klein.
Cedează trecerea – zice acelaşi incorigibil,
votca întrece vinul.
Mesteacănul: alb pe alb.
III
Adoarme acolo, pe creasta
zgomotului de fond. Pe evanescenţa
în floare – mucegai repetitiv, moaşe
pe marginea drumului făcînd autostopul,
coarda care face „si”, lumea-ntreagă,
ce mai!
Că vin steagurile, moacă! Şi lampioanele
nu se înalţă, astfel că focul rămîne
pe pămînt.
Toate astea percepute ca şi cum
ai sta în faţa oglinzii, cu mîinile
la spate.
Pe terenul viran, o nouă experienţă personală,
ceea ce dovedeşte că dialectica îşi găseşte
exemplificarea şi-n zona în care
iarba creşte de capul ei. Sau mai ales
acolo?
Un final deschis cere o continuare –
ori o durere încuiată-n cap.
Cel puţin pentru o vreme.
IV
Beau direct din sticlă.
Clipesc, trecutul rămîne la aceeaşi
distanţă. Verbele instaurează
regimul aplauzelor, corida sentimentelor,
bleah!
Cerere şi ofertă în termenii lui Klein
înseamnă schimb de salivă.
Versiuni, mai multe, pentru eleganta
mecanica uşor suportabila retragere
din faţa culorilor agresive. Şi a femeii
îngrozitor de frumoase de pe
soclul memoriei.
Vanitatea pocnind ca o coajă de nucă
în cea mai caldă zi a anului. Eu
devenind brechtian. Ceilalţi
regrupîndu-se în patul de o mie de
persoane. Doar un picior, cel mai lung,
rămînînd pe-afară.
V
N-am auzit. N-am auzit
de evaluarea de 365 de grade. N-am
auzit de interjecţiile corporatiste.
N-am auzit de ochelarii fără dioptrii,
care te fac hipster. „N-am auzit,
omule”, cum ar spune tentaţia
cea mai roz.
Dar lîngă perete răcoarea îţi alungă
negrele temeri. Păpuşile de pluş
puse în poziţii indecente explorează
necunoscutul. Varză în capul de bizon, că
n-avea altul, astfel că secretul nu mai poate
încăpea.
Însetat, n-am auzit. Am sorbit din pistolul
cu apă, concurînd realitatea
cea mai concretă. N-am dansat pe nici
un mormînt: feromonii şi-au spus cuvîntul,
imbecil te poţi trezi doar dacă imbecil
te-ai culcat.
VI
Pentru „mizantrop” acum avem „hater” –
cu o nuanţă mai intens, ca şi cum
negrul ar deveni şi mai negru.
De ce dai de pe ce-mi place mie pe ce-ţi
place ţie? Asta sau
un costum mulat pentru cel puţin două
simţuri – vă las să ghiciţi care.
Să fiţi trişti – nu, n-am greşit urarea,
trebuie doar s-o citiţi din perspectiva mea,
ceea ce, recunosc, e imposibil. Cu mine eşti
complet, mi-ai transmis printr-un cîntec
făcut vizibil pe jdemii de ecrane – totuşi, pot
merge înainte, coaja încă mai pluteşte bucăţi
pe podeaua acelui prezent pe care ridicolul
şi-a aruncat seminţele în van şi viclenia
devine mister.
Five o'clock pentru începători. Ştiri
crude pentru paranoicii de serviciu. Şi
coapse.
VII
Scriu „şapte”, îl scriu devotat, nu-l
iau în uşor, şi mă duce mai departe,
chiar dacă nu chiar în Hong Kong, de fapt
nici măcar pîn' la colţ. Venerez
ceva? Pe cineva?
Contacte interumane – ca să poţi să-ţi spui
„viermii să mai aştepte”. Şi cea mai reuşită
ieşire din apa unei mări, pe post de
scut. Că unul de lemn, de metal nu mai zic,
doar la muzeu mai găseşti – şi ăla într-o
cutie de sticlă. Aici, la faza asta, Klein
se strîmbă, îşi adună ghem faţa. Aerul
concepe goluri pe care nimeni nu le poate
respira, goluri mai mici decît cele
în care cad avioanele, pentru cei de-aici,
de jos, de-ăştia ca noi care uneori
mai scăpăm cîte-un „muşcă-mă”,
dar niciodată în faţa unei
cu sacoşe-n mînă pensionare.
VIII
Ca să poţi înţelege iminenţa, ca să
torci precum motanul Artur
pe un umăr, în noapte. A vorbi în
versuri e o boală, are şi nume, căutaţi-l,
pronunţaţi-l, nu va avea ecou,
poate doar în Marele Canion.
Acum, c-am făcut saltul, pe tocuri
urcă şi unii bărbaţi – cu solemnitatea
la vedere, bifată, scoasă din alte contexte,
să nu poţi descătuşa nici o lacrimă.
Ca să cercetezi şi-n tine – ori doar
să te prefaci, ca să-ţi corupi siguranţa
şi c-un vis rău să trepanezi creierele,
gingaşele creiere de pe marginea
vieţii tale.
IX
Că ea nu-i nici beţivană, da' nici
mama copiilor lui. Că timpul nu e
ca îngheţul: vine treptat pe nesimţite –
ca motanul Artur, în puii mei.
Poneiul era o „ea”,
treceam pe lîngă şi întindea botul
dup-aia uitam
şi n-am ştiut niciodată cine verifica
acele ceasuri enorme,
nici n-am vrut să ştiu.
Pune şi caşcaval şi lista pare completă
şi sînii ei sosesc,
lasă-mă să-mi trăiesc fantezia.
Vorba vine „a trăi” în arşiţa
minţii, că şi-aşa măcinatul în gol
doar peticeşte. Şi doar cît o pălmuţă
de vedetă pe fundul altei vedete,
sub ochii deloc miraţi ai lui Klein.
X
Asta-mi place la nebunie, cînd eul liric
moare lîngă foc
iar filmarea se face sub cearceafuri,
albe, normal, şi nu mai e vorba de moarte,
ci de ceva ce implică buze cărnoase,
veneraţia cuiva absent,
dar nici o meserie dispărută.
Chica mia – atitudine opusă senectuţii.
Eu? Nu mă mai opun, dat fiind că acţiunea
provoacă reacţiune de forţă egală – sfat
pentru oricine, ca un coridor
pe care lumina e-ngustă şi te face să
clipeşti mai des decît media.
Miezul înseamnă inimă sau poate doar
o pereche potrivită.
Nu-l prinde să fie discursiv, retorica
o lasă moştenire fără să se fi atins
de ea, ştie că nu-i neapărat un bine, dar cum
viitorul n-are o singură cheie,
se relaxează.
XI
Ştia cum e cu poftele şi că mai nou
totul e-n celofan ţiplă chestii
transparente şi impermeabile. Şi tot mai
puteai să te contaminezi, cum ar fi cu
o sursă inepuizabilă de plescăieli. Ruşinea
răbufnind ca o patimă.
Da, contaminare, deşi nu semăna cu ea,
cea care putea să scrie pe lista lui de
cumpărături, după brînză topită:
„un iepure zburător”.
Seriozitatea e-n toate CV-urile, aşa că
de ce i-ar lipsi lui – şi tocmai în perioadele
de acalmie?
Limbajul ei incluzînd expresia „contele meu”,
nu ca pe-o relicvă.
Şi-n depărtare, siluetele alea fără semne
de naştere – cîtă adorabilitate...
XII
Băi, Cancer, şi eu
am avut melo-emoţii şi hiper-
atitudini. Nu tu cîine, nu tu pisică,
nu copil – ştiu, sînt un monstru.
Bănuieşti că există o ţară
paralelă. Nici bici, nici cuţit –
doar că-ţi păstrezi sămînţa într-o
veşnică fecioară. Cînd bea apă,
bea apă. Cînd deschide o uşă,
deschide o uşă.
Nu poţi visa chiar totul, deşi
lumea se-nghesuie să-ţi ocupe spaţiul
de sub calota craniană. Cei care
mi-au reproşat, aveau dreptate. Cei
care mi-au suflat în ceafă, au dreptate.
Cei care, toţi. Nu eşti un smintit sublim
sau o frază briliantă sau mesagerul
secret al interioarelor. Nu eşti maestrul
pasiunii, nici administratorul blocului.
Doar multe vene, neîntrerupte
de nici o lamă.
XIII
E vară cînd Klein e surprins de
constatarea că nu multdorita tăcere, ci
vorbele înmoaie, umezesc, desfac. Surprins
nu aşa, ca de un pumn, dar totuşi.
Nu vara e importantă aici, deşi are şi ea
un rol, e contextul surprizei lui Klein
şi asta face să-i curgă pe gît bobiţe lichide
şi să-şi dorească noaptea mai aproape.
Pe de altă parte se răstesc toţi
la cine-i mai scund.
Eu fac „miau” şi „snif – snif”, ceea ce
nu-mi îmbunătăţeşte josnicia.
Apoi suport bizareria, adică nu încerc
să-i dau strălucirea aia care modifică
orice contur.
La stele nici nu privesc.
XIV
Orice cîntec poate fi ascultat şi
de pe podea. Trebuie să linişteşti, deşi
te pricepi să-nspăimînţi. Secreţiile devin
subiectul stînjenitor dar totuşi nepărăsit
al unei zile pentru care şerveţelele cu 3
straturi n-au efectul scontat.
Se presupune că hoaşca bătrînă îşi prezintă
omagiile Timpului Revolut şi îşi croieşte
drum mai departe cu „soarele mă-tii,
cască ochii” şi „fără soia, vă rog” şi
„lucrurile bune se află la mijloc”.
Se ascultă Sărutul de pedeapsă al ciolănoasei
Ute Lemper, detaliile sale intime trecînd
pe primul plan tocmai fiindcă rochia
neagră mulată le ascunde.
Te simţi oprimat, pare a fi bine, te
simţi tot oprimat, contezi
tot mai puţin.
Mirosule, sînt eu.
XV
Ei, acum chiar simţi ceva, e
întunecat şi ca pămîntul – în paranteză
se poate pune o porto-lămîie, fiindcă era
o lămîie nu galbenă, ci portocalie – acum
şi mai tîrziu, pînă la alt „acum”, cînd
vei purta o conversaţie telefonică ţinînd
ochii închişi.
Simţi că te părăseşte sîngele, aşa, prin
tălpi, cînd şi pentru că o vezi:
slabă, vesta părînd un corset, vesta
îmbătrînind-o.
Cînd şi pentru că tremurul
mîinii care mişcă ţigara ţine loc de
spaimă. Şi mai ales
telefonul de după, la nici o jumătate
de oră, în care te-ntreabă bolnăvicios
de curioasă cine-i regizorul ăla pomenit
de tine în treacăt, ca personaj episodic.
Abia atunci întrezărind
sclipirea de cuarţ a nebuniei.
XVI
Cu vine pe faţă.
Soldat al dragostei, cum cîntă Sade.
Viaţa e safe.
Rhythm & Blues pe după blocuri,
himera plutind traversînd
39 de inimi.
Doar clasici în jurul globului
de cristal, şi coropişniţe.
Sexul dezvelit te umanizează,
poate nu 100%, zice Klein.
„Naşpa” e noua parolă.
Scufundat în apa din cadă, colorat
de mîna harnică a micuţei care
nu-şi poate imagina dragoni.
Ăsta-i frumosul război, omule
de nisip.
Cum ziceam: cu vene pe faţă.
XVII
Nu Venus, ci ziua
înveşmîntată-n blănuri – mai degrabă
un vis. Frigul dintre file, cînd degetele
execută operaţiunea pe care ochii
o desăvîrşesc.
Pielea albă ca gerul – suficient pentru
o tresărire, dacă nu pentru mai mult. Golit,
dar nu de cei cinci litri
de sînge. Golit, îţi zic, aşa, ca
o sculptură concavă şi fără pic
de durere.
Contează aproape totul, dar nu
ştii cît şi ce nu contează – şi asta-i
suficient ca să crezi în
revanşa cotidianului.
15% din tine încă e somn,
restul îşi face datoria.
XVIII
Groaznică, pur şi simplu groaznică
în pragul dormitorului şi cu dragostea
ieşindu-i prin pori! Fără
cerşetorie, fără vreun gest special,
dimpotrivă, cu impedimentul volutelor
unor musculiţe de neacceptat în
plină iarnă.
Ca o soluţie extremă citită
de pe frunţile celor capabili
de tristeţe.
Sforăitul pune-n pericol mîngîierile,
trezeşte begoniile – dar nu-i niciodată
semnătura minimei politeţi.
Pe ce mă bazez? Pe fluctuaţia
pieţei, dragul meu
dezechilibru matinal!
Poţi şiroi fără să te topeşti
tu însuţi.
XIX
Pe un cal de oţel numai unul
a urcat, în ritmuri. Cîte feţe a văzut,
numai el ştie, cu inima tînără bătînd
pentru sine şi încă un trup.
Nu ţi se cuvine totul şi
mai şi doare. Ei, şi? Îţi poţi
marca teritoriul nu doar într-un
singur fel, ştii tu care.
Cică păcatul vinde – să-nţeleg că virtutea
cumpără?
Poate logica e supraestimată şi-n mod
sigur în camera aia nu-i nici urmă de
dragoste.
Şi cum se-nnoadă destinele
şi cum sunetele se-nfundă în pămînt şi
nu mai creşte nimic.
Ce sclipeşte acolo e chiar
adolescenţa.
XX
Deşi n-avea obiceiul, atunci s-a rugat,
plutea printre voaiori şi exhibiţionişti,
ploaia creştea ca o plantă,
din pămînt.
Cineva se supune, altcineva plînge,
nu urăsc muzica, doar adulmec
aroma unui gît.
„Scoate adjectivele!”, urlă maestrul,
de cealaltă parte a zidului adolescenta
proslăveşte cruzimea
probînd peruci. Planul B
e conceput in vitro,
teama n-o auzi, dar o-ndeşi în tine.
Să continui să faci chiar dacă eşti privit.
Să cauţi conexiunea. Lebedele să-şi
supraexpună graţia. Societatea
să uite de sine (Utopie, taică...).
Iar mătuşa uitată de timp să renunţe
la pălărie.
XXI
Obligat să stea nemişcat, stîlp,
cînd muzica ţine loc de aer.
Ce senzaţie să ştii că secolele de
respingere lucrau acum prin mîinile
care-i cotrobăiau carnea.
Obligat noapte de noapte, condus de
şuvoiul obligaţiilor sau de melancolice
coroziuni.
Fetiţele numite de el „găluşte” jucîndu-se
pe covor, cînd moartea tocmai vieţuia
printre bibelouri.
Elefantul de alabastru respectînd regula
trompei ridicate. Astfel şi numai astfel
norocul fiind posibil, deşi nu
obligatoriu concretizat.
„Sarea vesteşte setea”, gîndeşte preţios
deja arhivatul Klein. Pe schema oaselor
se depune atunci carnea, cu memoria
drept moţ.
XXII
Limba mea a cunoscut-o pe
nebuna din porumb. Tu cine crezi
că eşti? Vom ieşi din toate încăperile,
ne vom subţia pentru iertare,
fiinţă!
O capodoperă i s-a prelins
pe degete. Ce de rebeliuni...
Îngenunchează şi aşa poate să vadă
cum cerceii
devorează faţa. Nu-şi aminteşte, ci
cooperează: cu lungile dimineţi, cu franjurii
zilei. Ea e darul întunecat, ea, nu altcineva.
Dac-aş fi într-un film muzical,
paznicul de noapte ar începe
să cînte, poate chiar elegiac.
Zaci ca molusca, zice.
Important e că eşti aici, adaugă.
XXIII
Poate c-avea balamale, cel puţin
pentru zilele mai lungi.
Mă-ntorc la ruinele unei respiraţii
british. Salvarea se amînă.
Dorinţa asigură luminile şi chiar
o parte din accesorii.
O persoană XXL e o bună pavăză
a imaginii mele de sine. Poate
şi a ta, cea care ai absorbit
toate razele.
La celălalt capăt al oraşului, cerul
mă visează şi mă-nchide-ntr-o
inimă.
Contrastul dintre rochia de seară şi
tăpşanul verde se alătură celorlalte
dovezi că se poate şi aşa. Fericirea
pe faţă.
Toţi dansînd, cu burţi sau fără,
toţi aşteptînd finalul misiunii
globulelor roşii.
XXIV
Ca să simt epic, îţi invoc
sexul, cine-i trupul din colţ ca să-mi
ia minţile în halul ăsta, întrebare
retorică şi după aceea sudura
pleoapelor, să ne culegem morţii,
că uite cum cad ca merele
din pom, nu-şi frîng oase, muşchi,
ligamente, ci vanitatea, vine
podul îşi varsă traficul şi acoperă
cotcodăcitul, cum să mai cruţi pieptul
de invaziile barbare, ca o lecţie de
politică a sîngelui,
„băi, eşti nebun” trecînd ca apa
prin sită, fără milă comandă soluţii
pentru recuperarea bunului-simţ,
nici războiul de ţesut nu mai poate
prinde frunza inimii tale, poate rozul
să-şi mai cucerească adepţi,
pe treptele de apă
calc trendy.
XXV
„Ziduri şi sentimente”, zice Klein –
iar adolescenţa rîde în hohote. Tentaţii
pe fiecare stradă, în orice. Fără
autobuze, fără fire electrice – doar carne
cu paşaport. Sau somn cu legitimaţie
de serviciu?
Apoi, altă versiune, care începe cu
nori îngenuncheaţi, cu tînjire şi
pescadoare. Cuvintele vechi intră
în rîndurile noi. Carismă.
Convergent şi perpendicular, ca nişte
bănuieli întemeiate izbind asfaltul.
„Confeti pe răni purulente,
ca-n viitor”, adaugă Klein, ignorînd
patetismul, tăvălindu-se-n el. Perna
se umflă la loc după ce capul se ridică
şi dă startul noii zile.
Un elefant se legăna...
XXVI
Ecranul ăla îţi promite că-ntotdeauna
e vorba despre tine. Ea muşca ironic
din imaginea libelulei care de fapt
era femeia minţii lui.
Cum a cui? A lui Klein, fireşte, căruia
nu i s-a dat o cuşcă de plexiglas nici măcar
contra ţînţarilor.
O Marilyn bătrînă, decrepită pînă
şi-n gesturi, asta-ţi trebuie la cina
de sub drapel. Poate şi un scurt-circuit,
să te ţină pînă dimineaţă, după ce ţi-a
forat toată încrederea. Ştii, nu e ca şi cum
ai fi nimeni, doar că asta eşti, ceea ce
te umple de corectitudine.
Informaţia e cea mai grea ţărînă – şi aşa
măcar nu mai ai negru sub unghii.
Dacă vii, atunci copleşeşte-mă.
XXVII
Nu-mi voi scuza intimitatea. Ea
l-a părăsit din prea multă iubire,
el voia s-o păstreze din motive contrare.
Nu-mi conectez nesiguranţa
la orice situaţie. A fi copleşit.
Umplut de cuvinte. Ca şi cum noaptea
ar fi testamentul zilei.
O groază de gemete au rămas astfel
virtuale. Imaginabilul creşte
pe ruinele realităţii. „Fuck you!”
arată degetul ridicat, înfăşurat melancolic
cu pînza albă a
senectuţii. „Ciudat” şi „minunat” îngemănate
vor construi atîtea tuneluri, vor mîntui
carnea.
Înnoadă inferiorul cu superiorul
şi vezi cine rezistă. „Ce, mă,
te-ai supărat, mă?!” Cumva, oblic.
Bătrînele nu par femei, sînt altceva.
XXVIII
Trei săptămîni cu piciorul întins,
ca şi cum ar cerşi şosete. Ceruri
de vinil protejînd frica de
propria expansiune.
Sare pe rană, gaz pe foc, vorbele lui
de după vorbele ei.
Cică zbor, cică scot bule de săpun
din haină, garanţia calităţii
sigur constă în altceva. Şi acum
altceva devine ceva sau chiar
cineva şi astfel abstractul
cîştigă din nou. Nu toţi vor
să conducă lumea, nu eu, mai ales
în dimineţile ploioase.
Şi bărbatul gol începe să se-agite
pînă cînd peisajul din spatele lui
arde ca o peliculă de film.
Şi încă două săptămîni cu
masca lui Zorro.
XXIX
Rupe ritmul, rupe ritmul! Rupe
ritmul cu tot ce-a pus deoparte şi
nu le poate arăta nici măcar tipelor
cu exoschelet.
Îţi construieşti o atitudine eroică,
treptat şi în orice împrejuare şi
chiar cînd îţi vine de fapt
să verşi.
Ea nu era un labirint, ci o linie
dreaptă, misterul nu-i putea atinge
pielea şi toţi îi plîngeau
în braţe.
Ai dreptul să spargi tot. Ai dreptul
să nu păstrezi nimic. Ai dreptul să
crezi că ochiul e calea regală
a infidelităţii. Dar ţine minte:
nici o garanţie. Doar leagănul care
urcă la cer, puştiul care scapă îngheţata
şi, undeva, ca o risipire, chiţăitul
micilor dorinţe.
XXX
A luat un bilet numai dus, simţindu-se
încă el însuşi. Lanţul îşi va desface o verigă,
în semn de omagiu.
Ea îşi vinde părul de un metru,
dîndu-i şi valoare
economică.
Palma lui Soliter alunecă pe coapsa ei
de cinci stele. Cenuşa urcă
în nări, şi coboară. Sexul ei viu,
cicatrice intimă. Da, adică tăietura
coasei celebre acolo unde corpul
se despică în două scurgîndu-se
lung pînă la tocuri.
Miezul e atît de neliniştit, că situează
totul la alt nivel al discuţiei. Vestea
traversează oraşul şi se-nfige
în creierul ultimului samaritean.
Cenuşa trece prin zid.
XXXI
Am văzut bătălia luminii contra
luminii pe ecran, tocmai pentru că
nu se vedea nimic.
E vorba de automatisme. Cea mai
cumplită închisoare: corpul tău,
doar că bătrîn.
Să ai gură, să n-o poţi folosi.
Să ai urechi, să nu le poţi
tăia. Gata, sînt aici – dar nu ştiu dacă
e suficient, nici măcar dacă te ating.
Ea înfloreşte în secret, pe marginea
propriilor simţăminte.
„Mai respiri pe naiba, că te-ai sinucis!”
a fost replica la faptul că el şi-a înfipt
un ac de seringă în burtă.
Sînt mai multe pagini decît timp.
Eficientă e şi imaginea calmă dinaintea
celei crunte, căci prima îi presupune
intensitatea celei de-a doua, dar înţelegi
asta abia după ce
le vezi pe amîndouă.
XXXII
Auzi că schimbă gustul vieţii –
şi ce ţi-ar mai plăcea să crezi! Cum
vezi tu numai pete şi dungi peste tot.
Cum corupi buna-dispoziţie şi-apoi
te rezemi de trunchiuri indiferente.
Cum nu concepi drept muzică
picuratul şampaniei din sticla pe care
cu lînced erotism o ţine fata
cu ochelari roşii.
Lipit cu bandă adezivă fredonează
un cîntec de leagăn, adică
predă ştafeta.
Distanţele devin îngrijorătoare cînd
nu le poţi concepe – o, din nou
înţelepciunea de buzunar! Cînd
muzica face burtă se numeşte
acordeon – scuză insuficientă pentru
ceea ce te întoarce pe dos.
Evită mulţimile – te dezbracă
de tine.
XXXIII
Coperte jupuite, ai şoptit. Doar ea
lipsea din grămada aia de nori. Dacă
nu-ţi plac trandafirii, nu-nseamnă că
te numeşti la fel Ka.
Nici fiinţa, nici mersul ei nu promiteau
dezvăluiri.
Cîntă că-ţi vrea trupul, din chestia asta
scoţi o jignire. Ninge.
Buze atît de aproape că „inevitabilitate”
rămîne cel mai banal lucru de spus.
Continuă să spună „reducere” în loc de
„discount”, chiar cînd toate hainele sînt
aruncate şi nu e vorba de un act
de iubire.
Un fel de refuz al micii realităţi – sau
poate doar aer mai puţin şi intensitate
crescîndă. Colţurile gurii mereu în jos,
ca şi cum ar fi dat în plîns, deşi nu prea
i se-ntîmpla.
XXXIV
Scrie scrie scrie scrie scrie scrie
ca să epuizeze realitatea, s-o stoarcă,
să i-o tragă.
Gluga acoperă vopseaua feţei,
mîinile vor uita să te ducă la gură,
mireasa va dicta numărul pi.
Plăcut, ca apa în gură. Noi nu,
noi nu, noi căutînd miezul
cepei. Iarăşi franjuri.
Mestecenii nu ne sfidează, doar că-s
albi. Explică-mi şi-ţi voi fi recunoscător
ca şi cum sîngele tău mi-ar fi salvat
viaţa. Dacă se crede tatăl fratelui,
terapia nici n-a-nceput şi namila de la
supermarket ducea un iepure atît
de mic încît nu-i puteai spune decît
iepuraş.
Muşcă-mă, potenţialul îţi va fi
pus în evidenţă.
XXXV
Dacă are şi-un cor, e perfect.
Ritualuri pe pielea albă, dar
pentru adîncuri. Roata sfîşie
asfaltul, omul vitruvian părăseşte
cercul, despică aerul ca oricare
altă persoană. E altă persoană.
Klein nu mai vrea să spună nimic,
gura însă nu-i tace, s-ar zdrobi
cu capul de-un clopot.
Îţi consum hrana. Meritul e al
sinelui, prin chiar centrul minciunii.
Resursele sînt menţionate în epilog,
cînd sexul deja străluceşte. Nici o
frică nu trece pe lîngă mine, pentru că
nici una nu mă ratează. Pufoasă ca
zăpada, nu e zăpadă. Te aleg pe tine ca
amprentă mentală. Nu te opui.
Nu vii din altă direcţie, eşti
aici.
XXXVI
Habar nu are ce-i aia o depresie.
Lamentaţiile nu-s decît siajul şi
evident că nu-i stau bine. Da,
lui, dar nici ţie.
Chip de cauciuc în care e tăiată
o gură reală.
Memoria trage după ea trupul,
nopţile nedormite sînt bonus.
Şi cînd să afli anul împerecherii,
se anunţă pauza de masă. Trei
nume dau prestanţă mai mare
decît două.
Să fii atent cum le îmbătrînesc
feţele, dar mîinile nu. Nefericirea
expresionistă nu i se potriveşte
lui Klein.
Discut cu toţi cei în viaţă – sper
să nu aflu că sînt un detaliu
neaşteptat.
XXXVII
Refrenul e „fericire”. Umbra pianului
are formă de carnasier. Un nebun
aruncă o piatră, nu se mai aruncă
nimeni după ea, piatra chiar se scufundă,
n-o să se mai gîndească nimeni la ea,
nici n-o să ştie că există, c-a existat,
că va mai exista cel puţin cît vîrsta medie a
broaştelor ţestoase.
Să-ţi corijezi resentimentele. Să-ţi doreşti
ceea ce duce femeia în pîntece
şi are conturul unui
bob de fasole. Vestea bună e
că s-a inventat o nouă
mişcare de şold. Chef cu bătrîne
libidinoase. Pe tălpi fire de iarbă.
În chip mecanic
locuieşte omul. Paroxismul are
memoria scurtă – iar vizual poate fi
chiar traumatic. Ei, să nu exagerăm!
Zice Klein.
XXXVIII
Inima mea e mai mare în întuneric.
Coerenţa te fură. Unghiile
cresc în carne, cresc înapoi.
Ciordeşti timp în timp ce faci
două lucruri o dată. Sau aşa crezi,
Cara Şi-atît.
Frumuseţea trece (din mine) în mine.
Cresc înăuntru, spre mine, din afară
înăuntru, dinspre tine şi ei către mine.
Să-i descoperi sfîrcul
precum ai dezveli
un monument. Să-l caramelizezi.
Poate nu direcţia lor e greşită,
ci a mea.
Nimănui nu-i pare ciudat s-amesteci
prezentul cu toate imaginile alea
stocate în tine.
Refugiat din faţa bunăvoinţei
agresive. În timp ce povestesc,
emoţia revine.
XXXIX
Ceva lent ceva imposibil
de calm ceva cu tine şi cu mine.
Ay, metereze contra fricii,
inutile seminţe ale viitorului!
Şi haine impregnate cu mine
şi uneori cu tine. Credinţă încredinţată
pereţilor cu Figurile Majore,
emoţie trecută prin gît. Şoapte.
Tristeţea pompează tot ce vrei să uiţi
în direcţia Stelei Polare.
Am scris dialoguri, scrisori şi orice
mă gîndeam. Am comis acte
reprobabile, dar nu atît de tragice
încît să dea naştere
Ifigeniei.
Credeam că eşti umană, i-am zis
celei care ştia să mă scoată
din papuci.
Cerul nu e o compensaţie, ci
un capac.
XL
Mesianic şi silenţios. Confirmat
de toate radiaţiile. Dus mai departe
pe calea terapiei.
Faci mai multe decît ai putea
să faci, n-o să-ncerc să-nţeleg,
sufletul silabiseşte fiecare
nouă experienţă.
Klein s-a rătăcit şi nu s-a întîmplat
în pădure.
N-a crezut că-i adevărat, dar
energiile de-acolo veneau.
Secretele îi îngălbeniseră pielea.
Cruzimea n-a stat cu toţi la masă.
Dacă mă chemi, o să-mi iau şi faldurile
cărnii, o să te iubesc.
Îmi smulge pămîntul de sub picioare,
meritocraţia vine şi-mi taie nasul,
vin toţi, voi fi recuperat: trezirea
înseamnă cafea cu lapte.
XLI
Am venit să văd focul. Cerul
printre crengi. S-a rotit pînă seara,
era de la soare.
Taci pînă auzi blestemul şi rîsul
trece printre frunze.
Minciuna nu se-ndepărtează de casă.
Tu mi-ai dat claritatea, deşi
un nume era de-ajuns. Banderola
neagră era incompatibilă cu prima
ploaie. Visez soarele, doar
le-am spus!
O să te aştept, i-a şoptit, viu
şi ancestral şi-a căutat norocul.
Tot pe sub copaci, în furtună,
ca o frăţie de cruce.
Sacrificiul... ce sacrificiu!
Cînd aburii se ridică din ape,
ai pierdut. Ai încremenit
ca un val de sare.
XLII
Nu pot să scot decît frînturi.
Tipul chiar îşi crede horoscopul.
Viorile, viorile nu-i pot sta
în cale, dosul palmei l-ar scoate
din încurcătură – pînă la următoarea
toridă relaţie. Pare
îngropat pînă la brîu
în pămînt, parc-ar pleca spre
cealaltă emisferă.
Nu întări imaginea, las-o să
fluture pe sub nasurile lor, ritmul
o va frăgezi.
Nu ştiu, din secvenţa asta Klein
lipseşte, măruntaiele se scurg tot
în rigolă pentru confirmarea
normalităţii. Legile pămîntului sînt
dublate de legile aprigelor creiere –
aşa cresc şansele handicapaţilor. Ups,
m-am făcut vinovat de incorectitudine
politică! Bizar prin comparaţie.
XLIII
Te doresc intermitent. Nu merit
admiraţia celor ce nu-mi cunosc
respiraţia. Sălbăticia
vociferează, străinul scoate pieptul
înainte. Deja se pregăteşte ceva,
ceva ce implică un exces.
Cică „hic sunt leones”, apoi
te lasă cu ochii-n soare. Tata
a construit oraşul, între timp
şi-a privit fiul. Mai bine după
rău, dar ştafeta e dată mai departe
şi crezi că s-a terminat doar cînd
reuşeşti să te răsteşti
la iarbă.
Dezastrul vine şi pe şoptite, nu
doar urlînd. Locurile cele mai bune
te duc pînă la paroxism,
hieratismului îi dau lovitura de
graţie, cîtă utilitate... Privirea aia
de cîine bătut e numai
pentru mine.
XLIV
Copilăria a rămas ca prefaţă, iar ea
a devenit foarte repede femeie.
În poşetă se mai găseşte totuşi
cîntecul de leagăn. Obraznică
soluţie pentru disperările
de luni dimineaţa. Chiar nu-nţeleg tot,
nu-i meritul meu că supravieţuiesc
propriei ignoranţe.
Împingi realitatea pînă-n pînzele
umflate ale uimirii, deşi nu eşti
decît un cintezoi apatic.
Am nevoie de ceva timp să dorm
tot ce-am trăit. Pregătit
pentru minciuna ta. Învins
de o uşă, aşteptat de
aroma de scorţişoară. Vreau
să merg acasă. Vreau să-mi înţeleg
splina.
XLV
Nu mai stîrnesc visele nimănui
sau, poate, cine ştie, virtutea
trece şi prin mine. Împrejurările
sordide cer minciuni pe măsură.
Azi te-ai hotărît să mă umileşti.
În acel context, tocmai poezia suna
indecent. Un zîmbet e de-ajuns
să-ţi taie macaroana.
Cîtă lăcomie! Fragilă, instabilă,
întîi ne-mbătăm, colectăm
suferinţe. Penibilul era acolo,
sub ochii mei, cu sprîncenele
împreunate, vîna muşte, prefera
exactitatea. Nu dezamorsa, altfel
nu pot aştepta, am nevoie de mica
nebunie.
Însemni mult pentru mine. Nu ştii
ce-i ţicneala, dar te oferi voluntar.
Mare brînză!
XLVI
Cum seamănă adolescenţii-ntre ei
şi cum trupurile lor încearcă din răsputeri
să fie clare. În sfîrşit, mai mulţi
îmi vor faţa.
Şi toţi se uită ca la un spectacol,
pînă cînd îndrăgostitul o face
pe bune. Da, cineva crede, iar
altcineva spune: „nu fi
Klein!”
Bolnav, bolnav, dar numai în gotica
toamnă, cînd legăturile slăbesc şi
poţi să declari: „ia-o înainte,
vin şi eu”.
Nu e nimic de sperat din călătoria
noastră. Ay, ce nemiloşi vom fi,
ce sec ne vom împinge unul
într-altul!
Avea sîni fabuloşi, nu era
mai puternică decît restul lumii,
cîteva stele se aşezaseră-n cruce.
Cu participarea amicală a
intestinelor noastre.
XLVII
Nu mai vreau să exprim
neclaritatea. Exact cînd am privit-o,
i-au căzut trei petale, încet ca-ntr-un
film. Chestia asta sper
să fie greşită. Ce iese din mare,
fericire hrăneşte – sau cruntă
nesiguranţă. Aşa că urcăm
vibraţiile, înlocuim violoncelul
dintre picioare cu un peşte-spadă
şi nu ne topim în faţa starului
cu fălcuţe.
Se-aude că oraşul e mort, deci
hai să-i tragem clapa!
Dacă vrei să rîzi, eu pot să mormăi
în tufişuri. N-am ştiut
că trăiesc, doar mergeam înainte.
Aşa că atunci cînd melancolia
s-a prăbuşit peste tot ce mişca,
n-am reacţionat
corespunzător.
XLVIII
Şi mergem prin ploaie şi
corespondăm cu toate simţămintele
şi micile planete apun după umerii
palizi ai ultimei curve.
Caldarîmul respiră. Am comandat
tot ce-i mai bun sau am aşteptat
doar privind ştergătoarele ca să le
intrig pe cele trei care mă-ntrebau
„nu faci nimic?!” pentru că
într-adevăr nu făceam.
Fiecare dintre noi vede ceva ce-şi
doreşte cu ardoarea focului
din iad şi nu capătă
în veci.
Hai, Klein, bagă ceva dramatic,
înjură măcar, să ştim că ai şi tu
ce-ţi trebuie.
Iar tu, sine scîrbos, bagă-ţi
botul înapoi!
Apoi am văzut-o din nou.
Şi concentrarea mea de top
a zămislit
secretul.
XLIX
Se trezeşte în plină amploare, în plin
apogeu, cu glicemia stă bine, doar
că-şi taie unghiile
în oglindă.
Ce mai e şi asta?
O secătură. De unde să ştim
că susurul poate bate
vuietul, că zarurile îşi pierd cîteodată
valoarea dată de celebrul dicton.
Trecutul stinge lumina. Dansul
începe în mlaştină şi se-ncheie
în camera tapetată: sensul nu-i
obligatoriu. Aspectele minore
sprijină nesiguranţa, îţi iau inima
în primire. Sînii şi-au cîştigat
dreptul la luminile reflectoarelor.
Nu-ţi obosi singurătatea.
Chipul e puţin crăpat
şi atunci cauţi altceva.
* Klein reloaded, ed. Charmides, Bistriţa, 2014
- Hits: 1151