Klein reloaded

 

Mihai Ignat

Klein reloaded

 

 

 

 

 

 

I

Cu folie şi suficientă îndrăzneală,

apoi fuioare de apă

şi bigamia pîndind după uşă.

Cine eşti nu ca întrebare ci

în loc de răspuns,

altul mai bun n-a găsit nici Klein

nici favoritul minorelor persecutate

de intermitenţa neoanelor. Cine eşti

ştie fiecare, pe orice coridor

s-ar afla.

Furtun luminos în jurul gleznelor.

Mesajul colorat în roz în mijlocul

timpului. Şi cineva care se pretinde

vegan.

Adică de pe steaua aia...?

Meseriaş!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

II

Rază de soare. Nu pe piele, căci

e numele ei de alint. Vertebră a lumii,

deşi blondă extaziată şi fără sosiri

din ţări exotice.

Strungăreaţa vestalei versus visul

din lift. Ruj galben – pe buze, dar

nu obligatoriu.

Colajele înclină balanţa, strigă horoscopistul

şi pata de ulei suge şi ea lumina şi

cioplim doar în vacanţe.

Femeia cu vestă roşie imită moşul cu burtă

în costum, eşti gata să joci. Sîntem,

nu toţi.

Ar fi impropriu, mai ales dacă-i dai peste

mînă. Ursul din staţia de metrou

molfăie sandvişul lui Klein.

Cedează trecerea – zice acelaşi incorigibil,

votca întrece vinul.

Mesteacănul: alb pe alb.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

III

Adoarme acolo, pe creasta

zgomotului de fond. Pe evanescenţa

în floare – mucegai repetitiv, moaşe

pe marginea drumului făcînd autostopul,

coarda care face „si”, lumea-ntreagă,

ce mai!

Că vin steagurile, moacă! Şi lampioanele

nu se înalţă, astfel că focul rămîne

pe pămînt.

Toate astea percepute ca şi cum

ai sta în faţa oglinzii, cu mîinile

la spate.

Pe terenul viran, o nouă experienţă personală,

ceea ce dovedeşte că dialectica îşi găseşte

exemplificarea şi-n zona în care

iarba creşte de capul ei. Sau mai ales

acolo?

Un final deschis cere o continuare –

ori o durere încuiată-n cap.

Cel puţin pentru o vreme.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

IV

Beau direct din sticlă.

Clipesc, trecutul rămîne la aceeaşi

distanţă. Verbele instaurează

regimul aplauzelor, corida sentimentelor,

bleah!

Cerere şi ofertă în termenii lui Klein

înseamnă schimb de salivă.

Versiuni, mai multe, pentru eleganta

mecanica uşor suportabila retragere

din faţa culorilor agresive. Şi a femeii

îngrozitor de frumoase de pe

soclul memoriei.

Vanitatea pocnind ca o coajă de nucă

în cea mai caldă zi a anului. Eu

devenind brechtian. Ceilalţi

regrupîndu-se în patul de o mie de

persoane. Doar un picior, cel mai lung,

rămînînd pe-afară.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

V

N-am auzit. N-am auzit

de evaluarea de 365 de grade. N-am

auzit de interjecţiile corporatiste.

N-am auzit de ochelarii fără dioptrii,

care te fac hipster. „N-am auzit,

omule”, cum ar spune tentaţia

cea mai roz.

Dar lîngă perete răcoarea îţi alungă

negrele temeri. Păpuşile de pluş

puse în poziţii indecente explorează

necunoscutul. Varză în capul de bizon, că

n-avea altul, astfel că secretul nu mai poate

încăpea.

Însetat, n-am auzit. Am sorbit din pistolul

cu apă, concurînd realitatea

cea mai concretă. N-am dansat pe nici

un mormînt: feromonii şi-au spus cuvîntul,

imbecil te poţi trezi doar dacă imbecil

te-ai culcat.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

VI

Pentru „mizantrop” acum avem „hater” –

cu o nuanţă mai intens, ca şi cum

negrul ar deveni şi mai negru.

De ce dai de pe ce-mi place mie pe ce-ţi

place ţie? Asta sau

un costum mulat pentru cel puţin două

simţuri – vă las să ghiciţi care.

Să fiţi trişti – nu, n-am greşit urarea,

trebuie doar s-o citiţi din perspectiva mea,

ceea ce, recunosc, e imposibil. Cu mine eşti

complet, mi-ai transmis printr-un cîntec

făcut vizibil pe jdemii de ecrane – totuşi, pot

merge înainte, coaja încă mai pluteşte bucăţi

pe podeaua acelui prezent pe care ridicolul

şi-a aruncat seminţele în van şi viclenia

devine mister.

Five o'clock pentru începători. Ştiri

crude pentru paranoicii de serviciu. Şi

coapse.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

VII

Scriu „şapte”, îl scriu devotat, nu-l

iau în uşor, şi mă duce mai departe,

chiar dacă nu chiar în Hong Kong, de fapt

nici măcar pîn' la colţ. Venerez

ceva? Pe cineva?

Contacte interumane – ca să poţi să-ţi spui

„viermii să mai aştepte”. Şi cea mai reuşită

ieşire din apa unei mări, pe post de

scut. Că unul de lemn, de metal nu mai zic,

doar la muzeu mai găseşti – şi ăla într-o

cutie de sticlă. Aici, la faza asta, Klein

se strîmbă, îşi adună ghem faţa. Aerul

concepe goluri pe care nimeni nu le poate

respira, goluri mai mici decît cele

în care cad avioanele, pentru cei de-aici,

de jos, de-ăştia ca noi care uneori

mai scăpăm cîte-un „muşcă-mă”,

dar niciodată în faţa unei

cu sacoşe-n mînă pensionare.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

VIII

Ca să poţi înţelege iminenţa, ca să

torci precum motanul Artur

pe un umăr, în noapte. A vorbi în

versuri e o boală, are şi nume, căutaţi-l,

pronunţaţi-l, nu va avea ecou,

poate doar în Marele Canion.

Acum, c-am făcut saltul, pe tocuri

urcă şi unii bărbaţi – cu solemnitatea

la vedere, bifată, scoasă din alte contexte,

să nu poţi descătuşa nici o lacrimă.

Ca să cercetezi şi-n tine – ori doar

să te prefaci, ca să-ţi corupi siguranţa

şi c-un vis rău să trepanezi creierele,

gingaşele creiere de pe marginea

vieţii tale.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

IX

Că ea nu-i nici beţivană, da' nici

mama copiilor lui. Că timpul nu e

ca îngheţul: vine treptat pe nesimţite –

ca motanul Artur, în puii mei.

Poneiul era o „ea”,

treceam pe lîngă şi întindea botul

dup-aia uitam

şi n-am ştiut niciodată cine verifica

acele ceasuri enorme,

nici n-am vrut să ştiu.

Pune şi caşcaval şi lista pare completă

şi sînii ei sosesc,

lasă-mă să-mi trăiesc fantezia.

Vorba vine „a trăi” în arşiţa

minţii, că şi-aşa măcinatul în gol

doar peticeşte. Şi doar cît o pălmuţă

de vedetă pe fundul altei vedete,

sub ochii deloc miraţi ai lui Klein.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

X

Asta-mi place la nebunie, cînd eul liric

moare lîngă foc

iar filmarea se face sub cearceafuri,

albe, normal, şi nu mai e vorba de moarte,

ci de ceva ce implică buze cărnoase,

veneraţia cuiva absent,

dar nici o meserie dispărută.

Chica mia – atitudine opusă senectuţii.

Eu? Nu mă mai opun, dat fiind că acţiunea

provoacă reacţiune de forţă egală – sfat

pentru oricine, ca un coridor

pe care lumina e-ngustă şi te face să

clipeşti mai des decît media.

Miezul înseamnă inimă sau poate doar

o pereche potrivită.

Nu-l prinde să fie discursiv, retorica

o lasă moştenire fără să se fi atins

de ea, ştie că nu-i neapărat un bine, dar cum

viitorul n-are o singură cheie,

se relaxează.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

XI

Ştia cum e cu poftele şi că mai nou

totul e-n celofan ţiplă chestii

transparente şi impermeabile. Şi tot mai

puteai să te contaminezi, cum ar fi cu

o sursă inepuizabilă de plescăieli. Ruşinea

răbufnind ca o patimă.

Da, contaminare, deşi nu semăna cu ea,

cea care putea să scrie pe lista lui de

cumpărături, după brînză topită:

„un iepure zburător”.

Seriozitatea e-n toate CV-urile, aşa că

de ce i-ar lipsi lui – şi tocmai în perioadele

de acalmie?

Limbajul ei incluzînd expresia „contele meu”,

nu ca pe-o relicvă.

Şi-n depărtare, siluetele alea fără semne

de naştere – cîtă adorabilitate...

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

XII

Băi, Cancer, şi eu

am avut melo-emoţii şi hiper-

atitudini. Nu tu cîine, nu tu pisică,

nu copil – ştiu, sînt un monstru.

Bănuieşti că există o ţară

paralelă. Nici bici, nici cuţit –

doar că-ţi păstrezi sămînţa într-o

veşnică fecioară. Cînd bea apă,

bea apă. Cînd deschide o uşă,

deschide o uşă.

Nu poţi visa chiar totul, deşi

lumea se-nghesuie să-ţi ocupe spaţiul

de sub calota craniană. Cei care

mi-au reproşat, aveau dreptate. Cei

care mi-au suflat în ceafă, au dreptate.

Cei care, toţi. Nu eşti un smintit sublim

sau o frază briliantă sau mesagerul

secret al interioarelor. Nu eşti maestrul

pasiunii, nici administratorul blocului.

Doar multe vene, neîntrerupte

de nici o lamă.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

XIII

E vară cînd Klein e surprins de

constatarea că nu multdorita tăcere, ci

vorbele înmoaie, umezesc, desfac. Surprins

nu aşa, ca de un pumn, dar totuşi.

Nu vara e importantă aici, deşi are şi ea

un rol, e contextul surprizei lui Klein

şi asta face să-i curgă pe gît bobiţe lichide

şi să-şi dorească noaptea mai aproape.

Pe de altă parte se răstesc toţi

la cine-i mai scund.

Eu fac „miau” şi „snif – snif”, ceea ce

nu-mi îmbunătăţeşte josnicia.

Apoi suport bizareria, adică nu încerc

să-i dau strălucirea aia care modifică

orice contur.

La stele nici nu privesc.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

XIV

Orice cîntec poate fi ascultat şi

de pe podea. Trebuie să linişteşti, deşi

te pricepi să-nspăimînţi. Secreţiile devin

subiectul stînjenitor dar totuşi nepărăsit

al unei zile pentru care şerveţelele cu 3

straturi n-au efectul scontat.

Se presupune că hoaşca bătrînă îşi prezintă

omagiile Timpului Revolut şi îşi croieşte

drum mai departe cu „soarele mă-tii,

cască ochii” şi „fără soia, vă rog” şi

„lucrurile bune se află la mijloc”.

Se ascultă Sărutul de pedeapsă al ciolănoasei

Ute Lemper, detaliile sale intime trecînd

pe primul plan tocmai fiindcă rochia

neagră mulată le ascunde.

Te simţi oprimat, pare a fi bine, te

simţi tot oprimat, contezi

tot mai puţin.

Mirosule, sînt eu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

XV

Ei, acum chiar simţi ceva, e

întunecat şi ca pămîntul – în paranteză

se poate pune o porto-lămîie, fiindcă era

o lămîie nu galbenă, ci portocalie – acum

şi mai tîrziu, pînă la alt „acum”, cînd

vei purta o conversaţie telefonică ţinînd

ochii închişi.

Simţi că te părăseşte sîngele, aşa, prin

tălpi, cînd şi pentru că o vezi:

slabă, vesta părînd un corset, vesta

îmbătrînind-o.

Cînd şi pentru că tremurul

mîinii care mişcă ţigara ţine loc de

spaimă. Şi mai ales

telefonul de după, la nici o jumătate

de oră, în care te-ntreabă bolnăvicios

de curioasă cine-i regizorul ăla pomenit

de tine în treacăt, ca personaj episodic.

Abia atunci întrezărind

sclipirea de cuarţ a nebuniei.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

XVI

Cu vine pe faţă.

Soldat al dragostei, cum cîntă Sade.

Viaţa e safe.

Rhythm & Blues pe după blocuri,

himera plutind traversînd

39 de inimi.

Doar clasici în jurul globului

de cristal, şi coropişniţe.

Sexul dezvelit te umanizează,

poate nu 100%, zice Klein.

„Naşpa” e noua parolă.

Scufundat în apa din cadă, colorat

de mîna harnică a micuţei care

nu-şi poate imagina dragoni.

Ăsta-i frumosul război, omule

de nisip.

Cum ziceam: cu vene pe faţă.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

XVII

Nu Venus, ci ziua

înveşmîntată-n blănuri – mai degrabă

un vis. Frigul dintre file, cînd degetele

execută operaţiunea pe care ochii

o desăvîrşesc.

Pielea albă ca gerul – suficient pentru

o tresărire, dacă nu pentru mai mult. Golit,

dar nu de cei cinci litri

de sînge. Golit, îţi zic, aşa, ca

o sculptură concavă şi fără pic

de durere.

Contează aproape totul, dar nu

ştii cît şi ce nu contează – şi asta-i

suficient ca să crezi în

revanşa cotidianului.

15% din tine încă e somn,

restul îşi face datoria.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

XVIII

Groaznică, pur şi simplu groaznică

în pragul dormitorului şi cu dragostea

ieşindu-i prin pori! Fără

cerşetorie, fără vreun gest special,

dimpotrivă, cu impedimentul volutelor

unor musculiţe de neacceptat în

plină iarnă.

Ca o soluţie extremă citită

de pe frunţile celor capabili

de tristeţe.

Sforăitul pune-n pericol mîngîierile,

trezeşte begoniile – dar nu-i niciodată

semnătura minimei politeţi.

Pe ce mă bazez? Pe fluctuaţia

pieţei, dragul meu

dezechilibru matinal!

Poţi şiroi fără să te topeşti

tu însuţi.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

XIX

Pe un cal de oţel numai unul

a urcat, în ritmuri. Cîte feţe a văzut,

numai el ştie, cu inima tînără bătînd

pentru sine şi încă un trup.

Nu ţi se cuvine totul şi

mai şi doare. Ei, şi? Îţi poţi

marca teritoriul nu doar într-un

singur fel, ştii tu care.

Cică păcatul vinde – să-nţeleg că virtutea

cumpără?

Poate logica e supraestimată şi-n mod

sigur în camera aia nu-i nici urmă de

dragoste.

Şi cum se-nnoadă destinele

şi cum sunetele se-nfundă în pămînt şi

nu mai creşte nimic.

Ce sclipeşte acolo e chiar

adolescenţa.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

XX

Deşi n-avea obiceiul, atunci s-a rugat,

plutea printre voaiori şi exhibiţionişti,

ploaia creştea ca o plantă,

din pămînt.

Cineva se supune, altcineva plînge,

nu urăsc muzica, doar adulmec

aroma unui gît.

„Scoate adjectivele!”, urlă maestrul,

de cealaltă parte a zidului adolescenta

proslăveşte cruzimea

probînd peruci. Planul B

e conceput in vitro,

teama n-o auzi, dar o-ndeşi în tine.

Să continui să faci chiar dacă eşti privit.

Să cauţi conexiunea. Lebedele să-şi

supraexpună graţia. Societatea

să uite de sine (Utopie, taică...).

Iar mătuşa uitată de timp să renunţe

la pălărie.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

XXI

Obligat să stea nemişcat, stîlp,

cînd muzica ţine loc de aer.

Ce senzaţie să ştii că secolele de

respingere lucrau acum prin mîinile

care-i cotrobăiau carnea.

Obligat noapte de noapte, condus de

şuvoiul obligaţiilor sau de melancolice

coroziuni.

Fetiţele numite de el „găluşte” jucîndu-se

pe covor, cînd moartea tocmai vieţuia

printre bibelouri.

Elefantul de alabastru respectînd regula

trompei ridicate. Astfel şi numai astfel

norocul fiind posibil, deşi nu

obligatoriu concretizat.

„Sarea vesteşte setea”, gîndeşte preţios

deja arhivatul Klein. Pe schema oaselor

se depune atunci carnea, cu memoria

drept moţ.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

XXII

Limba mea a cunoscut-o pe

nebuna din porumb. Tu cine crezi

că eşti? Vom ieşi din toate încăperile,

ne vom subţia pentru iertare,

fiinţă!

O capodoperă i s-a prelins

pe degete. Ce de rebeliuni...

Îngenunchează şi aşa poate să vadă

cum cerceii

devorează faţa. Nu-şi aminteşte, ci

cooperează: cu lungile dimineţi, cu franjurii

zilei. Ea e darul întunecat, ea, nu altcineva.

Dac-aş fi într-un film muzical,

paznicul de noapte ar începe

să cînte, poate chiar elegiac.

Zaci ca molusca, zice.

Important e că eşti aici, adaugă.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

XXIII

Poate c-avea balamale, cel puţin

pentru zilele mai lungi.

Mă-ntorc la ruinele unei respiraţii

british. Salvarea se amînă.

Dorinţa asigură luminile şi chiar

o parte din accesorii.

O persoană XXL e o bună pavăză

a imaginii mele de sine. Poate

şi a ta, cea care ai absorbit

toate razele.

La celălalt capăt al oraşului, cerul

mă visează şi mă-nchide-ntr-o

inimă.

Contrastul dintre rochia de seară şi

tăpşanul verde se alătură celorlalte

dovezi că se poate şi aşa. Fericirea

pe faţă.

Toţi dansînd, cu burţi sau fără,

toţi aşteptînd finalul misiunii

globulelor roşii.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

XXIV

Ca să simt epic, îţi invoc

sexul, cine-i trupul din colţ ca să-mi

ia minţile în halul ăsta, întrebare

retorică şi după aceea sudura

pleoapelor, să ne culegem morţii,

că uite cum cad ca merele

din pom, nu-şi frîng oase, muşchi,

ligamente, ci vanitatea, vine

podul îşi varsă traficul şi acoperă

cotcodăcitul, cum să mai cruţi pieptul

de invaziile barbare, ca o lecţie de

politică a sîngelui,

„băi, eşti nebun” trecînd ca apa

prin sită, fără milă comandă soluţii

pentru recuperarea bunului-simţ,

nici războiul de ţesut nu mai poate

prinde frunza inimii tale, poate rozul

să-şi mai cucerească adepţi,

pe treptele de apă

calc trendy.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

XXV

„Ziduri şi sentimente”, zice Klein –

iar adolescenţa rîde în hohote. Tentaţii

pe fiecare stradă, în orice. Fără

autobuze, fără fire electrice – doar carne

cu paşaport. Sau somn cu legitimaţie

de serviciu?

Apoi, altă versiune, care începe cu

nori îngenuncheaţi, cu tînjire şi

pescadoare. Cuvintele vechi intră

în rîndurile noi. Carismă.

Convergent şi perpendicular, ca nişte

bănuieli întemeiate izbind asfaltul.

„Confeti pe răni purulente,

ca-n viitor”, adaugă Klein, ignorînd

patetismul, tăvălindu-se-n el. Perna

se umflă la loc după ce capul se ridică

şi dă startul noii zile.

Un elefant se legăna...

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

XXVI

Ecranul ăla îţi promite că-ntotdeauna

e vorba despre tine. Ea muşca ironic

din imaginea libelulei care de fapt

era femeia minţii lui.

Cum a cui? A lui Klein, fireşte, căruia

nu i s-a dat o cuşcă de plexiglas nici măcar

contra ţînţarilor.

O Marilyn bătrînă, decrepită pînă

şi-n gesturi, asta-ţi trebuie la cina

de sub drapel. Poate şi un scurt-circuit,

să te ţină pînă dimineaţă, după ce ţi-a

forat toată încrederea. Ştii, nu e ca şi cum

ai fi nimeni, doar că asta eşti, ceea ce

te umple de corectitudine.

Informaţia e cea mai grea ţărînă – şi aşa

măcar nu mai ai negru sub unghii.

Dacă vii, atunci copleşeşte-mă.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

XXVII

Nu-mi voi scuza intimitatea. Ea

l-a părăsit din prea multă iubire,

el voia s-o păstreze din motive contrare.

Nu-mi conectez nesiguranţa

la orice situaţie. A fi copleşit.

Umplut de cuvinte. Ca şi cum noaptea

ar fi testamentul zilei.

O groază de gemete au rămas astfel

virtuale. Imaginabilul creşte

pe ruinele realităţii. „Fuck you!”

arată degetul ridicat, înfăşurat melancolic

cu pînza albă a

senectuţii. „Ciudat” şi „minunat” îngemănate

vor construi atîtea tuneluri, vor mîntui

carnea.

Înnoadă inferiorul cu superiorul

şi vezi cine rezistă. „Ce, mă,

te-ai supărat, mă?!” Cumva, oblic.

Bătrînele nu par femei, sînt altceva.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

XXVIII

Trei săptămîni cu piciorul întins,

ca şi cum ar cerşi şosete. Ceruri

de vinil protejînd frica de

propria expansiune.

Sare pe rană, gaz pe foc, vorbele lui

de după vorbele ei.

Cică zbor, cică scot bule de săpun

din haină, garanţia calităţii

sigur constă în altceva. Şi acum

altceva devine ceva sau chiar

cineva şi astfel abstractul

cîştigă din nou. Nu toţi vor

să conducă lumea, nu eu, mai ales

în dimineţile ploioase.

Şi bărbatul gol începe să se-agite

pînă cînd peisajul din spatele lui

arde ca o peliculă de film.

Şi încă două săptămîni cu

masca lui Zorro.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

XXIX

Rupe ritmul, rupe ritmul! Rupe

ritmul cu tot ce-a pus deoparte şi

nu le poate arăta nici măcar tipelor

cu exoschelet.

Îţi construieşti o atitudine eroică,

treptat şi în orice împrejuare şi

chiar cînd îţi vine de fapt

să verşi.

Ea nu era un labirint, ci o linie

dreaptă, misterul nu-i putea atinge

pielea şi toţi îi plîngeau

în braţe.

Ai dreptul să spargi tot. Ai dreptul

să nu păstrezi nimic. Ai dreptul să

crezi că ochiul e calea regală

a infidelităţii. Dar ţine minte:

nici o garanţie. Doar leagănul care

urcă la cer, puştiul care scapă îngheţata

şi, undeva, ca o risipire, chiţăitul

micilor dorinţe.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

XXX

A luat un bilet numai dus, simţindu-se

încă el însuşi. Lanţul îşi va desface o verigă,

în semn de omagiu.

Ea îşi vinde părul de un metru,

dîndu-i şi valoare

economică.

Palma lui Soliter alunecă pe coapsa ei

de cinci stele. Cenuşa urcă

în nări, şi coboară. Sexul ei viu,

cicatrice intimă. Da, adică tăietura

coasei celebre acolo unde corpul

se despică în două scurgîndu-se

lung pînă la tocuri.

Miezul e atît de neliniştit, că situează

totul la alt nivel al discuţiei. Vestea

traversează oraşul şi se-nfige

în creierul ultimului samaritean.

Cenuşa trece prin zid.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

XXXI

Am văzut bătălia luminii contra

luminii pe ecran, tocmai pentru că

nu se vedea nimic.

E vorba de automatisme. Cea mai

cumplită închisoare: corpul tău,

doar că bătrîn.

Să ai gură, să n-o poţi folosi.

Să ai urechi, să nu le poţi

tăia. Gata, sînt aici – dar nu ştiu dacă

e suficient, nici măcar dacă te ating.

Ea înfloreşte în secret, pe marginea

propriilor simţăminte.

„Mai respiri pe naiba, că te-ai sinucis!”

a fost replica la faptul că el şi-a înfipt

un ac de seringă în burtă.

Sînt mai multe pagini decît timp.

Eficientă e şi imaginea calmă dinaintea

celei crunte, căci prima îi presupune

intensitatea celei de-a doua, dar înţelegi

asta abia după ce

le vezi pe amîndouă.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

XXXII

Auzi că schimbă gustul vieţii –

şi ce ţi-ar mai plăcea să crezi! Cum

vezi tu numai pete şi dungi peste tot.

Cum corupi buna-dispoziţie şi-apoi

te rezemi de trunchiuri indiferente.

Cum nu concepi drept muzică

picuratul şampaniei din sticla pe care

cu lînced erotism o ţine fata

cu ochelari roşii.

Lipit cu bandă adezivă fredonează

un cîntec de leagăn, adică

predă ştafeta.

Distanţele devin îngrijorătoare cînd

nu le poţi concepe – o, din nou

înţelepciunea de buzunar! Cînd

muzica face burtă se numeşte

acordeon – scuză insuficientă pentru

ceea ce te întoarce pe dos.

Evită mulţimile – te dezbracă

de tine.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

XXXIII

Coperte jupuite, ai şoptit. Doar ea

lipsea din grămada aia de nori. Dacă

nu-ţi plac trandafirii, nu-nseamnă că

te numeşti la fel Ka.

Nici fiinţa, nici mersul ei nu promiteau

dezvăluiri.

Cîntă că-ţi vrea trupul, din chestia asta

scoţi o jignire. Ninge.

Buze atît de aproape că „inevitabilitate”

rămîne cel mai banal lucru de spus.

Continuă să spună „reducere” în loc de

„discount”, chiar cînd toate hainele sînt

aruncate şi nu e vorba de un act

de iubire.

Un fel de refuz al micii realităţi – sau

poate doar aer mai puţin şi intensitate

crescîndă. Colţurile gurii mereu în jos,

ca şi cum ar fi dat în plîns, deşi nu prea

i se-ntîmpla.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

XXXIV

Scrie scrie scrie scrie scrie scrie

ca să epuizeze realitatea, s-o stoarcă,

să i-o tragă.

Gluga acoperă vopseaua feţei,

mîinile vor uita să te ducă la gură,

mireasa va dicta numărul pi.

Plăcut, ca apa în gură. Noi nu,

noi nu, noi căutînd miezul

cepei. Iarăşi franjuri.

Mestecenii nu ne sfidează, doar că-s

albi. Explică-mi şi-ţi voi fi recunoscător

ca şi cum sîngele tău mi-ar fi salvat

viaţa. Dacă se crede tatăl fratelui,

terapia nici n-a-nceput şi namila de la

supermarket ducea un iepure atît

de mic încît nu-i puteai spune decît

iepuraş.

Muşcă-mă, potenţialul îţi va fi

pus în evidenţă.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

XXXV

Dacă are şi-un cor, e perfect.

Ritualuri pe pielea albă, dar

pentru adîncuri. Roata sfîşie

asfaltul, omul vitruvian părăseşte

cercul, despică aerul ca oricare

altă persoană. E altă persoană.

Klein nu mai vrea să spună nimic,

gura însă nu-i tace, s-ar zdrobi

cu capul de-un clopot.

Îţi consum hrana. Meritul e al

sinelui, prin chiar centrul minciunii.

Resursele sînt menţionate în epilog,

cînd sexul deja străluceşte. Nici o

frică nu trece pe lîngă mine, pentru că

nici una nu mă ratează. Pufoasă ca

zăpada, nu e zăpadă. Te aleg pe tine ca

amprentă mentală. Nu te opui.

Nu vii din altă direcţie, eşti

aici.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

XXXVI

Habar nu are ce-i aia o depresie.

Lamentaţiile nu-s decît siajul şi

evident că nu-i stau bine. Da,

lui, dar nici ţie.

Chip de cauciuc în care e tăiată

o gură reală.

Memoria trage după ea trupul,

nopţile nedormite sînt bonus.

Şi cînd să afli anul împerecherii,

se anunţă pauza de masă. Trei

nume dau prestanţă mai mare

decît două.

Să fii atent cum le îmbătrînesc

feţele, dar mîinile nu. Nefericirea

expresionistă nu i se potriveşte

lui Klein.

Discut cu toţi cei în viaţă – sper

să nu aflu că sînt un detaliu

neaşteptat.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

XXXVII

Refrenul e „fericire”. Umbra pianului

are formă de carnasier. Un nebun

aruncă o piatră, nu se mai aruncă

nimeni după ea, piatra chiar se scufundă,

n-o să se mai gîndească nimeni la ea,

nici n-o să ştie că există, c-a existat,

că va mai exista cel puţin cît vîrsta medie a

broaştelor ţestoase.

Să-ţi corijezi resentimentele. Să-ţi doreşti

ceea ce duce femeia în pîntece

şi are conturul unui

bob de fasole. Vestea bună e

că s-a inventat o nouă

mişcare de şold. Chef cu bătrîne

libidinoase. Pe tălpi fire de iarbă.

În chip mecanic

locuieşte omul. Paroxismul are

memoria scurtă – iar vizual poate fi

chiar traumatic. Ei, să nu exagerăm!

Zice Klein.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

XXXVIII

Inima mea e mai mare în întuneric.

Coerenţa te fură. Unghiile

cresc în carne, cresc înapoi.

Ciordeşti timp în timp ce faci

două lucruri o dată. Sau aşa crezi,

Cara Şi-atît.

Frumuseţea trece (din mine) în mine.

Cresc înăuntru, spre mine, din afară

înăuntru, dinspre tine şi ei către mine.

Să-i descoperi sfîrcul

precum ai dezveli

un monument. Să-l caramelizezi.

Poate nu direcţia lor e greşită,

ci a mea.

Nimănui nu-i pare ciudat s-amesteci

prezentul cu toate imaginile alea

stocate în tine.

Refugiat din faţa bunăvoinţei

agresive. În timp ce povestesc,

emoţia revine.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

XXXIX

Ceva lent ceva imposibil

de calm ceva cu tine şi cu mine.

Ay, metereze contra fricii,

inutile seminţe ale viitorului!

Şi haine impregnate cu mine

şi uneori cu tine. Credinţă încredinţată

pereţilor cu Figurile Majore,

emoţie trecută prin gît. Şoapte.

Tristeţea pompează tot ce vrei să uiţi

în direcţia Stelei Polare.

Am scris dialoguri, scrisori şi orice

mă gîndeam. Am comis acte

reprobabile, dar nu atît de tragice

încît să dea naştere

Ifigeniei.

Credeam că eşti umană, i-am zis

celei care ştia să mă scoată

din papuci.

Cerul nu e o compensaţie, ci

un capac.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

XL

Mesianic şi silenţios. Confirmat

de toate radiaţiile. Dus mai departe

pe calea terapiei.

Faci mai multe decît ai putea

să faci, n-o să-ncerc să-nţeleg,

sufletul silabiseşte fiecare

nouă experienţă.

Klein s-a rătăcit şi nu s-a întîmplat

în pădure.

N-a crezut că-i adevărat, dar

energiile de-acolo veneau.

Secretele îi îngălbeniseră pielea.

Cruzimea n-a stat cu toţi la masă.

Dacă mă chemi, o să-mi iau şi faldurile

cărnii, o să te iubesc.

Îmi smulge pămîntul de sub picioare,

meritocraţia vine şi-mi taie nasul,

vin toţi, voi fi recuperat: trezirea

înseamnă cafea cu lapte.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

XLI

Am venit să văd focul. Cerul

printre crengi. S-a rotit pînă seara,

era de la soare.

Taci pînă auzi blestemul şi rîsul

trece printre frunze.

Minciuna nu se-ndepărtează de casă.

Tu mi-ai dat claritatea, deşi

un nume era de-ajuns. Banderola

neagră era incompatibilă cu prima

ploaie. Visez soarele, doar

le-am spus!

O să te aştept, i-a şoptit, viu

şi ancestral şi-a căutat norocul.

Tot pe sub copaci, în furtună,

ca o frăţie de cruce.

Sacrificiul... ce sacrificiu!

Cînd aburii se ridică din ape,

ai pierdut. Ai încremenit

ca un val de sare.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

XLII

Nu pot să scot decît frînturi.

Tipul chiar îşi crede horoscopul.

Viorile, viorile nu-i pot sta

în cale, dosul palmei l-ar scoate

din încurcătură – pînă la următoarea

toridă relaţie. Pare

îngropat pînă la brîu

în pămînt, parc-ar pleca spre

cealaltă emisferă.

Nu întări imaginea, las-o să

fluture pe sub nasurile lor, ritmul

o va frăgezi.

Nu ştiu, din secvenţa asta Klein

lipseşte, măruntaiele se scurg tot

în rigolă pentru confirmarea

normalităţii. Legile pămîntului sînt

dublate de legile aprigelor creiere –

aşa cresc şansele handicapaţilor. Ups,

m-am făcut vinovat de incorectitudine

politică! Bizar prin comparaţie.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

XLIII

Te doresc intermitent. Nu merit

admiraţia celor ce nu-mi cunosc

respiraţia. Sălbăticia

vociferează, străinul scoate pieptul

înainte. Deja se pregăteşte ceva,

ceva ce implică un exces.

Cică „hic sunt leones”, apoi

te lasă cu ochii-n soare. Tata

a construit oraşul, între timp

şi-a privit fiul. Mai bine după

rău, dar ştafeta e dată mai departe

şi crezi că s-a terminat doar cînd

reuşeşti să te răsteşti

la iarbă.

Dezastrul vine şi pe şoptite, nu

doar urlînd. Locurile cele mai bune

te duc pînă la paroxism,

hieratismului îi dau lovitura de

graţie, cîtă utilitate... Privirea aia

de cîine bătut e numai

pentru mine.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

XLIV

Copilăria a rămas ca prefaţă, iar ea

a devenit foarte repede femeie.

În poşetă se mai găseşte totuşi

cîntecul de leagăn. Obraznică

soluţie pentru disperările

de luni dimineaţa. Chiar nu-nţeleg tot,

nu-i meritul meu că supravieţuiesc

propriei ignoranţe.

Împingi realitatea pînă-n pînzele

umflate ale uimirii, deşi nu eşti

decît un cintezoi apatic.

Am nevoie de ceva timp să dorm

tot ce-am trăit. Pregătit

pentru minciuna ta. Învins

de o uşă, aşteptat de

aroma de scorţişoară. Vreau

să merg acasă. Vreau să-mi înţeleg

splina.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

XLV

Nu mai stîrnesc visele nimănui

sau, poate, cine ştie, virtutea

trece şi prin mine. Împrejurările

sordide cer minciuni pe măsură.

Azi te-ai hotărît să mă umileşti.

În acel context, tocmai poezia suna

indecent. Un zîmbet e de-ajuns

să-ţi taie macaroana.

Cîtă lăcomie! Fragilă, instabilă,

întîi ne-mbătăm, colectăm

suferinţe. Penibilul era acolo,

sub ochii mei, cu sprîncenele

împreunate, vîna muşte, prefera

exactitatea. Nu dezamorsa, altfel

nu pot aştepta, am nevoie de mica

nebunie.

Însemni mult pentru mine. Nu ştii

ce-i ţicneala, dar te oferi voluntar.

Mare brînză!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

XLVI

Cum seamănă adolescenţii-ntre ei

şi cum trupurile lor încearcă din răsputeri

să fie clare. În sfîrşit, mai mulţi

îmi vor faţa.

Şi toţi se uită ca la un spectacol,

pînă cînd îndrăgostitul o face

pe bune. Da, cineva crede, iar

altcineva spune: „nu fi

Klein!”

Bolnav, bolnav, dar numai în gotica

toamnă, cînd legăturile slăbesc şi

poţi să declari: „ia-o înainte,

vin şi eu”.

Nu e nimic de sperat din călătoria

noastră. Ay, ce nemiloşi vom fi,

ce sec ne vom împinge unul

într-altul!

Avea sîni fabuloşi, nu era

mai puternică decît restul lumii,

cîteva stele se aşezaseră-n cruce.

Cu participarea amicală a

intestinelor noastre.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

XLVII

Nu mai vreau să exprim

neclaritatea. Exact cînd am privit-o,

i-au căzut trei petale, încet ca-ntr-un

film. Chestia asta sper

să fie greşită. Ce iese din mare,

fericire hrăneşte – sau cruntă

nesiguranţă. Aşa că urcăm

vibraţiile, înlocuim violoncelul

dintre picioare cu un peşte-spadă

şi nu ne topim în faţa starului

cu fălcuţe.

Se-aude că oraşul e mort, deci

hai să-i tragem clapa!

Dacă vrei să rîzi, eu pot să mormăi

în tufişuri. N-am ştiut

că trăiesc, doar mergeam înainte.

Aşa că atunci cînd melancolia

s-a prăbuşit peste tot ce mişca,

n-am reacţionat

corespunzător.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

XLVIII

Şi mergem prin ploaie şi

corespondăm cu toate simţămintele

şi micile planete apun după umerii

palizi ai ultimei curve.

Caldarîmul respiră. Am comandat

tot ce-i mai bun sau am aşteptat

doar privind ştergătoarele ca să le

intrig pe cele trei care mă-ntrebau

„nu faci nimic?!” pentru că

într-adevăr nu făceam.

Fiecare dintre noi vede ceva ce-şi

doreşte cu ardoarea focului

din iad şi nu capătă

în veci.

Hai, Klein, bagă ceva dramatic,

înjură măcar, să ştim că ai şi tu

ce-ţi trebuie.

Iar tu, sine scîrbos, bagă-ţi

botul înapoi!

Apoi am văzut-o din nou.

Şi concentrarea mea de top

a zămislit

secretul.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

XLIX

Se trezeşte în plină amploare, în plin

apogeu, cu glicemia stă bine, doar

că-şi taie unghiile

în oglindă.

Ce mai e şi asta?

O secătură. De unde să ştim

că susurul poate bate

vuietul, că zarurile îşi pierd cîteodată

valoarea dată de celebrul dicton.

Trecutul stinge lumina. Dansul

începe în mlaştină şi se-ncheie

în camera tapetată: sensul nu-i

obligatoriu. Aspectele minore

sprijină nesiguranţa, îţi iau inima

în primire. Sînii şi-au cîştigat

dreptul la luminile reflectoarelor.

Nu-ţi obosi singurătatea.

Chipul e puţin crăpat

şi atunci cauţi altceva.

 

 

 

* Klein reloaded, ed. Charmides, Bistriţa, 2014